Când spui prohibiţie, te gândeşti la America începutului de secol XX. Dar, dacă istoria o atestă, prima prohibiţie din lume a avut loc pe pământul Daciei străvechi, atunci când regele Când spui prohibiţie, te gândeşti la America începutului de secol XX. Dar, dacă istoria o atestă, prima prohibiţie din lume a avut loc pe pământul Daciei străvechi, atunci când regele Burebista a ordonat arderea viilor şi vărsatul butoaielor cu vin în apa Mureşului. Un alt exemplu de luptă împotriva alcoolismului l-a oferit mult mai târziu Anglia, la începutul secolului XIX, unde primul-ministru de atunci, ilustrul duce de Wellington, învingătorul lui Napoleon la Waterloo, emitea o ordonanţă (de urgenţă, cum altfel...) prin care taxele asupra vânzărilor de băuturi "tari" erau majorate de mai multe ori. Măsura, luată în 1830, viza un dublu scop: să reducă consumul de gin şi brandy şi să încurajeze, în acelaşi timp, consumul de bere şi cidru de mere, băuturi tradiţionale ale spaţiului celtic insular. Nu ştim exact ce rezultate a obţinut ducele prin legea sa prohibitivă, dar din romanele lui Charles Dickens, un atent cronicar al vremurilor sale, aflăm că restricţiile în consumul de alcool au avut ecou şi în sânul bisericii. În opoziţie cu reprezentanţii Bisericii Anglicane, adepţi ai berii, catolicii reclamau că whisky-ul şi băuturile din fructe tipice pentru oamenii Nordului sunt puse la index. Prin băuturi cu fructe se înţelegea de fapt renumitul punch, atât de popular iarna, de Crăciun, de Revelion sau la carnavaluri. În cele din urmă, toate pasiunile iscate de războiul alcoolului au fost curând uitate după plecarea lui Wellington de la putere. Aşa că englezii, cu verii lor scoţieni şi irlandezi, au putut să-şi bea liniştiţi tăriile. Şi să soarbă din nou din bolul aburind de punch. Căci, în mod tradiţional, punch-ul se bea fierbinte, foarte rar rece. Şi în niciun caz înainte de masă. Se