"Pitigoi, pitigoi, gata-i panza in razboi?"
Nu lasati zburatoarele sa moara de foame!
Era o iarna grozava, asa cum erau iernile in trecut. Nu aveam inca doisprezece ani, dar ma indragostisem deja si, chiar daca eram asa de tanar, iubeam cu disperare. Iar obiectul dragostei mele nu era o fata. Nu inca. Iubeam tot ceea ce misca, fie cu de la sine putere, fie indoit de vant sau purtat de ape. Iubeam animalele, toate, plantele, in special cele cu flori, si arborii. Tin minte ca azi, cum mi s-a bucurat sufletul, cand mi-am dat seama ce lume sta desenata intr-un lichen pe stanca, ce jungla cu pradatori, ce viata si moarte poate ascunde o pernuta de muschi, ce megalopolis reprezinta frunzarul unui copac si ce aventuri se petrec in ochiurile de apa din paduri si campii...
De catava vreme, incepusem sa hranesc pasari. Nu mi-a spus nimeni sa o fac. Imi era doar mila de bietele vrabii si gugustiuci, care se chinuiau sa fure cateva boabe din tainul gainilor, si le-am facut portie separata, pe o platforma, in merii din fata ferestrei. Au inceput sa vina din ce in ce mai multe, la prima mea "cantina". Ba, dupa ce am adus fanul acasa, intr-o iarna, am vazut cateva pasari galbui mancand din maciuliile de iarba ramase pe zapada. Fratele meu mi-a spus ca sunt presuri galbene si am fost tare mandru ca mai am inca o specie la masa. Au inceput sa vina la cantina, mancand de pe jos, acolo unde cadeau boabele de la masa vrabiilor si a gugustiucilor.
Problema era cu zapada care acoperea platforma, dar tata m-a ajutat sa-i fac acoperis. Aici a fost o mica problema, pasarile au crezut ca am construit o capcana si le-a fost teama sa mai intre la masa. Asta, pana cand o vrabie mai indrazneata a intrat cu curaj si a inceput sa se ghiftuiasca fericita. Sa nu credeti ca celelalte vrabii au lasat-o mult timp sa se bucure singura de festin! Gugustiucii nu au asteptat
