Nu plec niciodata de acasa fara un pix si carnetul in care-mi notez subiecte de articole.

Candva ezitam sa scot carnetul in public. Aveam senzatia ca toata lumea se holbeaza la mine, iar unii ma privesc cu repros: Ia te uita la asta, vrea sa-l stie toti ca e nu stiu cine! Acum ma opresc in mijlocul trotuarului si imi notez ideea ca tigancile care se pisa da-n picioarelea, cand le vine. O fac cu atata firesc, ca nu ma mai ia nimeni in seama. Totusi, intr-o zi am plecat de acasa fara pix si carnet.

Odata si odata trebuia sa se intample. Uiti ceva vital intaia oara, apoi uiti mai des si tot asa, pana ce uiti totul, de la mana pana la gura. Daca nu le notezi atunci cand iti vin, ideile destepte se duc la altii. Am regasit cateva din ideile pe care nu le-am insemnat in carnet chiar in clipa cand mi-au sagetat mintea la scriitori din Japonia, Insulele Maldive, Rusia, Venezuela si Alaska. Bravo lor ca au avut pixul si carnetul cu ei!

Prudent, am apucat ideea de coada si am intrebat mai multi cetateni care frecau menta in parc daca imi pot imprumuta un pix. Ce poti sa faci cu un pix decat sa scrii? Cu toate acestea, doi dintre ei m-au privit de parca le ceream o mitraliera, unul m-a fixat cu un soi de pizma mocnita insemnand: "Am eu mutra de om cu pix, ma mate fripte?!!", iar alti doi s-au scuzat politicos, ca niste oameni care stiu ca lumea e plina de ticniti, pe care nu-i bine sa-i intarati. Nimeni din parc nu avea pix. I-am luat la rand pe toti, mosi si babe, tineri si tinere, cucoane intre doua varste si sahisti care jucau table si m-am ales cu aceeasi privire contrariata. Daca le ceream contul din banca sau cheile de la masina n-ar fi fost mai surprinsi.

Cu un pix poti sa scoti ochii oamenilor, sa scormonesti intr-un musuroi de furnici, sa intepi in fund domnisoarele, cand e inghesuiala la metrou, si alte treburi ciudate. Insa nouazeci si noua la