Ca orice dama frivola, uituca si plina de slabiciuni, istoria isi alege favoritii dupa toanele momentului. Pe Ion Iliescu insa l-a ales si l-a ras-ales, semn ca, dupa o anumita virsta, imprudentele devin tabieturi.
Dintre romanii in viata cu nume de mucenic, cel mai aproape de nemurire pare sa fie domnul Iliescu. Oficial, apetitul sfinteniei i-a venit abia in 1990, dar ACEST Ion ramine botezatorul unei intregi generatii de activisti, trecuti la protocolul crucilor direct din sedinta de partid. Cu mijloacele sale capricioase si lumesti, istoria l-a selectat iar, simbata trecuta, pe fostul prim-secretar.
Asa ca toate canalele de televiziune s-au inghesuit sa-l pupe-n cur de Sfintul Ion.
Peste zimbetul multumit al lui Ionel, asa cum era alintat sarbatoritul in copilaria idilica, s-au revarsat douazeci si patru de ore de tamiieri tv plus reluarile, durata depasita in timing-ul ortodox doar de slujba Invierii Domnului.
„Cum petreceati in tinerete aceasta sarbatoare crestina?“, ciripeste pasarica blonda, ciugulind bunavointa ramasa intre coltii materialismului dialectic si istoric, mari cit ai crocodilului de Nil. „Apreciam spiritul de comunitate“, zice crocodilul si plescaie jubiliar din limba de lemn.
Ori tocmai spiritul de comunitate al anilor cincizeci, cel care a introdus crima ca valoare ideologica si a imbogatit vocabularul dacic cu tripleta duba - zarca - glont, acest spirit, zic, a lipsit definitiv din orice intrebare pusa invitatului. Sanctificarea media, un ritual obtinut cu acordul partilor, i-a alungat crestinului Iliescu complexele de tovaras si i-a pus patina pe cinism.
Saptesprezece ani la rind, prin repetitie si fatalitate, presa l-a redenumit Omul Sfirsitului de Secol, i-a gidilat vanitatea si a facut din el un personaj modificat etic, dotat cu aere de sfint, un batrinel simpatic, cu m
