18 decembrie 2006. in fata camerelor reunite ale Parlamentului, in fata tarii si a unei lumi intregi, „ca sef al statului roman“, ca presedinte al unei tari fost-comuniste si ca simplu om de onoare, domnul Traian Basescu face o declaratie de o inestimabila noblete intelectuala si morala: „condamn explicit si categoric sistemul comunist din Romania“ ca fiind „ilegitim si criminal“.
„Nu vreau sa devin «Presedintele care a condamnat comunismul». Vreau sa fiu seful unui stat care considera ca aceasta condamnare tine de normalitate, ca fara aceasta condamnare vom inainta greu, vom inainta continuind sa caram in spate cadavrul propriului nostru trecut. Tot ceea ce vreau este sa cladim viitorul democratiei in Romania si identitatea nationala pe un teren curat.“
31 decembrie 2006. La kilometrul zero al capitalei, in acel „centrum mundi“ al Romaniei postdecembriste, printre fumuri invizibile de luminari arse si miresmele inghetate ale florilor aduse prinos martirilor din Piata Universitatii, pe ritmurile enesciene ale Rapsodiei romane, in ploaia de artificii, jocuri de laser si imagini reprezentative ale „mioriticei“ noastre Romanii, sub ochiul obladuitor al reprezentantilor oficiali ai Uniunii Europene... dupa ani intregi de incercari... o multime inestimabila de romani intrau... odata cu tara lor... in Europa. Sau, ma rog, Europa a venit la noi, conform mesajului proiectat pe batrina cladire a Universitatii, marturie incontestabila a unui „mic Paris“ interbelic.
-e roi est mort, vive le roi!
Le roi est mort, vive le roi! – spune francezul pentru a exprima „prostia“ si „nedumerirea“ omului de rind care se bucura, fara sa stie de ce, de schimbarile pe care istoria i le pune in fata, privind cu scepticism un viitor incert. Comunismul a fost „oficial“ ingropat, traiasca „aderarea“, s-ar adapta zicala „europeana“ situatiei romanesti.