Ion Manolescu
Derapaj
Prefata de Luminita Marcu
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd.“,
Iasi, 2006, 650 p.
Caracteristica romanului nostru din ultimii ani parea sa fie crosetarea, pe spatii restrinse, a unor cazuri minimaliste, carora incerca sa le confere o turnura tipologica. Doar prozatorii din vechea garda (Breban, printre cei mai consecventi) s-au mai incapatinat sa construiasca ample spatii fictionale, sa ramina fideli ideii romanului ca larga constructie, ce presupune o ierarhizare polivalenta a evenimentialului, stratificata erudit, astfel incit sa concureze macar, de nu chiar sa depaseasca realitatea. Ei bine, tocmai acest tip de romanesc, deloc la indemina oricui, pretentios, care necesita o revigoranta doza de poezie, pare a reveni in forta; o parte din succesul unor carti precum Pupa russa ori Cruciada copiilor si prin amploarea lor se explica. Pe aceeasi filiera deschisa de Florina Ilis anul trecut vine si puncteaza decis Ion Manolescu la finele lui 2006, cu un roman straniu, de 650 de pagini, care se incapatineaza sa nu semene cu nimic din proza autohtona, intitulat sec Derapaj.
Mai multe paliere intregesc fericit edificiul pe care se vor posta ulterior scenarii care de care mai alambicate, apte sa impuna un ritm alert al lecturii, sa transforme cartea intr-un veritabil, desi nitel ironic policier in maniera unui Umberto Eco. Dar pentru asta este nevoie de un cit mai verosimil fundal, de un context intru totul firesc, convingator. Este ceea ce autorului ii reuseste cu asupra de masura. Efectul e de ordinul unei acreditari a evenimentialului fantezist, rod al unei imaginatii nastrusnice; de fapt, avem de a face cu un roman scris cu buna stiinta in mai multe maniere, unele chiar disonante, dar unite armonios prin vocea naratorului, Alexandru Robe.
- Povestea de iubire
Primul ritm al
