„Si de este sadita fireste in om pohta
a avea orice lucru bun vede la altu si,
far’ de a-l rapi de la acela, sa se sileasca, de nu-l are, sa-l cistige, iar de il are rau, sa il prefaca in bun.“
Dinicu Golescu, insemnare a calatoriei mele, 1826
Unul dintre primele mesaje care ne-au fost adresate in preajma aderarii de la 1 ianuarie, atit de presedinte, cit si de premier, a fost o estimare a timpului de care mai avem nevoie pentru a ajunge la standardul mediu de viata al cetatenilor europeni. Orizontul de timp vehiculat de catre cei doi, un interval intre 15 si 20 de ani, ne duce cu gindul la pronosticul „cistigator“ dat de Silviu Brucan, in amurgul revolutiei din ’89, care ne spunea ca, din acel moment, romanilor le mai trebuiau vreo 20 de ani sa-i prinda pe europeni din urma. Asta daca europenii ar fi stat pe loc, sau poate ca nici chiar asa. Optimiste, autoritatile romane spera sa reediteze parcursul de succes al Spaniei sau Irlandei in interiorul Uniunii, dar un articol mai realist, al cotidianului britanic The Times, ne aduce cu picioarele pe pamint: economia Spaniei in momentul aderarii sale din 1986 era deja mult mai puternica decit economia Romaniei, raportata la media statelor membre si avea, „cu adevarat“, institutiile necesare reformei pe care a presupus-o integrarea. Ceea ce nu este nici cazul Romaniei, si nici al Bulgariei. Indicatorii macroeconomici arata chiar ca economia Spaniei din 1986 statea mai bine decit sta azi, in 2007, economia Romaniei. Pe de alta parte, spaniolii au primit mai multe fonduri comunitare raportate la cap de locuitor decit pot spera romanii sa primeasca. Ceea ce este interesant la nivelul discursului public in documentele strategice oficiale este permanenta cu care se afirma ca „Romania se afla mult in urma majoritatii statelor membre, datorita politicilor din trecut“. Tonul acestui tip de me
