Pe 15 ianuarie se implinesc 157 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, cel numit „poet national si universal“, „scriitorul total al literaturii românesti“, „poetul nepereche“, „geniul tutelar al culturii neamului“, „fauritorul limbii literare“, „luceafarul culturii românesti“ etc. Desi a trecut atâta vreme, Eminescu este contemporan cu noi. Nimeni nu poate pune la indoiala spiritul sau universal, insa, paradoxal, foarte putini români, chiar profesori, fie si universitari, i-au citit opera in integralitatea ei. Inca nu exista nici un eminescolog ori critic literar care sa stie unde au disparut o parte din manuscrisele genialului intelectual. O buna parte dintre ele au pierit din lada pe care o purta cu el, fara ca nimeni dintre traitorii de azi sa stie cât de valoroase au fost sau ce anume contineau. Si aceasta, in contextul in care Eminescu nu si-a publicat niciodata opera, intrucât a considerat-o intotdeauna nedesavârsita. In timpul vietii, Titu Maiorescu i-a publicat un volum de poezii, pe care Eminescu nu l-a considerat nici pe departe perfect. Se stie ca Eminescu era un perfectionist in poezie, multe dintre versurile sau poemele sale suferind zeci si zeci de forme. Cu toate acestea, intre anii 1883-1911, Titu Maiorescu i-a publicat lui Eminescu nu mai putin de unsprezece editii ale volumului „Poesii“, ceea ce a dus la consacrarea definitiva a ilustrului poet. Probabil ca nimeni nu ar fi ajuns vreodata la adevarata cunoastere a poeziilor lui daca Perpessicius nu s-ar fi incumetat sa inceapa sa-i descifreze si sa-i tipareasca o parte din manuscrise. Cum bine se stie, Eminescu nu a dus lipsa de epigoni. De dusmani, nu mai vorbim. A avut un singur prieten adevarat. Pe Ion Creanga. Unicul prieten cu care a vorbit, a râs si a hoinarit. Poate, de aceea, Dumnezeu i-a chemat in acelasi an, 1889. Eminescu a fost inclusiv prozator, dramaturg, traducator si, probabil, ce