Teatrul este, in anul de gratie europeana 2007 (la fel ca si in mai putin europenii ani dinainte), cea mai finantata, larg reprezentata si puternic reflectata jurnalistic arta din Romania. (Sa nu-mi spuna nimeni ca un film costa mult mai mult decit un spectacol de teatru: sint in jur de 40 de teatre, dramatice si de animatie, in tara asta, in care sint angajati permanent sute de actori, masinisti, dulgheri, tapiteri, pompieri, cabiniere, plasatoare si secretare; ; fiecare astfel de teatru produce o medie de, sa zicem, trei spectacole pe stagiune, cu onorarii de regie care numai in cazul fraierilor si debutantilor scad sub 3.000 de euro (si pot creste mult peste), plus scenografia. Calculati, va rog, domniile voastre si veti ajunge usurel la concluzia ca filmele lui Nicolaescu sint un mizilic pentru bugetul national comparativ cu teatrul…)
Asadar, avem teatru; dar, vorba catavencilor, ce facem cu el?! In esenta, nimic special: pentru majoritatea regizorilor – caci, sintem cu totii de acord, ce avem noi e un teatru al regizorului – sistemul teatral e vaca ideala de muls. Auditul artistic (acea analiza menita sa-si dea cu opinia daca resursele unui teatru au fost sau nu eficient exploatate intru alcatuirea repertoriului) e o idee de care se sparie mintea oamenilor de teatru romani, iar critica… inoata si ea cum poate, mai mult in directia curentului (de opinie…), in conditiile in care depinde, informational si chiar financiar, de sistem.
Dupa ani si ani de eforturi sustinute, regizorii patriei au atins perfectiunea: Romania e, probabil, singura tara de pe planeta Pamint in care o mina de oameni detin monopolul teatral, montind intre trei si cinci spectacole pe stagiune, toate geniale, toate foarte bine platite, lucrind cu scenografi, muzicieni, coregrafi si actori alesi de ei (din afara teatrelor producatoare) si deveniti la rindu-le geniali pr
