Blaise Pascal are dreptate cind spune ca oamenii „mor singuri“, si totusi, se intimpla citeodata sa ia si pe altii cu ei. M-am gindit la asta in toamna trecuta, cind am aflat de moartea lui Bernard Frank. Era o simbata seara, a sunat telefonul, era Daisy care mi-a zis: „Bernard Frank a murit“. Nu am avut nici o reactie sau am raspuns ceva de genul: „ei bine, asteptam momentul asta si iata ca a venit“. Poate ca n-am pronuntat aceste cuvinte, poate ca tacerea vorbea pentru mine.

E foarte posibil sa fi fost asa, iar Daisy a inteles foarte bine. Frank era cel mai stralucit critic literar din cetatea Parisului si termenul de „critic“ mi se pare insuficient, pentru ca el a stiut sa faca din arta criticii o arta a conversatiei, adica arta de a trai impreuna cu ceilalti. Cartile fac parte din viata noastra, din clipele noastre marunte, ele se strecoara inauntrul intimitatii noastre, le luam cu noi, ne vorbesc ca si cum ar fi insufletite, e incredibil!

Frank avea acest dar de a auzi o carte, muzica ei, de a recunoaste sforile si scamatoriile ei, mai mult sau mai putin acceptabile. Mi-ar fi placut sa pot cita o fraza a lui, dar nu reusesc: daca aleg una, ea aduce cu sine tot restul. Asa se intimpla mereu cind vorbesti cu cineva, e ca si cum ai incerca sa opresti cursul unui riu. Frank era, in felul sau, un riu.

Ce a luat cu sine? Nepasarea unei epoci, acea minunata nepasare a ceea ce numim „anii ’60“ si care continua sa se simta si in ultimele sale cronici din Nouvel Observateur, o maniera inimitabila de a parea ca nu depune nici un efort in scris, desi muncea foarte mult. Cea mai buna carte a lui e, cred, Solde1, in care povesteste ce se intimpla in Franta dupa al Doilea Razboi Mondial. Nu e usor sa vorbesti despre acea Franta, nu se mai stie prea bine daca tara aceea a cistigat sau nu razboiul, impotriva cui sau impotriva a ce. Exista, desigur