Publicarea corespondenţei intime a lui Leonid Dimov, cu câţiva ani în urmă, nu a reprezentat un eveniment editorial, aşa cum ar fi fost de aşteptat date fiind statura poetului şi caracterul inedit al acestor pagini. În fond, era şi este vorba despre unul dintre cei mai importanţi şi mai originali autori români postbelici, un singular oniric geometru în literatura noastră neomodernistă. Se pot număra două-trei cronici de entuziastă întâmpinare, care dau însă - privind retrospectiv lucrurile - impresia unei compensaţii artificiale. Epitelele şi hiperbolele unor critici de obicei reţinuţi, precum Mircea Iorgulescu sau Ion Simuţ, distonează cu tăcerea multor alţi comentatori, într-o receptare, aparent, nedrept de spaţiată. Dacă într-adevăr aceste Scrisori de dragoste constituie "unul dintre cele mai extraordinare romane de iubire din literatura română" (Mircea Iogulescu), fiind "excepţionale atât ca documente psihologice, cât şi ca literatură" (Ion Simuţ), e greu de înţeles numărul atât de redus al celor care o susţin. Evidenţele critice au în general o bază mai largă; şi timp ar fi fost destul, până acum, ca ele să o capete... Adevărul, din punctul meu de vedere, este altul. Această corespondenţă, neîndoielnic importantă ca document, cade sub nivelul operei lui Dimov, pe care nici nu reuşeşte s-o explice mulţumitor, în pofida eforturilor lui Corin Braga (îngrijitorul ediţiei) de a demonstra contrariul. Criticul clujean, autor şi al unei bune antologii intitulate Momentul oniric (1997), realizează o ediţie aproape impecabilă, o biobibliografie bine documentată şi un amplu studiu introductiv, blindat cu armătură conceptuală din câmpul psihanalizei. El argumentează convingător şi cu o anumită pedanterie magisterială că, în lipsa reperului patern, "copilul riscă să fie inundat de angoasa morţii. Fondul afectiv al vieţii lui Leonid Dimov a fost marcat tocmai de o asemenea pe