Tonului excesiv îi lipseşte virtutea convingerii. E ca într-o potriveală anapoda din cauza căreia efectul dorit nu poate fi atins. Aşa se face că, cu cît fervoarea de a-ţi impune convingerile e mai arzătoare, cu atît neîncrederea pe care o stîrneşti e mai încăpăţînată. De ce se întîmplă aşa nu e greu de înţeles. E ceva care sperie în patetismul debordant al ideilor fixe, probabil o lipsă de măsură care face ca dozajul dintre fondul afectiv cu care îţi hrăneşti convingerile şi expresia pe care ajung ele să le capete înclină balanţa spre elocinţa dură a misionarilor politici. Impresia aceasta o au toţi, mai puţin purtătorul tonului excesiv. El trăieşte cu iluzia că ardoarea patimei sale se va transmite spontan în sufletul cititorului la simpla lectură a cuvintelor sale, printr-un fel de contagiune directă în urma căreia excesul său afectiv îl va molipsi spontan pe cititor. În realitate, regula după care emoţia se transmite prin scris nu coincide cu cea din lumea actorilor. Acolo nu poţi emoţiona decît dacă tu însuţi eşti emoţionat. E vorba de acea emoţie pe care o capeţi prin autosugestie şi pe care apoi o transmiţi direct, prin joc actoricesc, spectatorilor. Cu alte cuvinte, te încarci cu o emoţie pe care după aceea o descarci asupra spectatorilor. Totul se petrece din aproape în aproape, prin propagare afectivă. În scris, procedeul acesta dă greş, şi asta pentru că naşte un ton radical al cărui efect e pe cît de previzibil, pe atît de diferit: nu numai că cititorul nu se încarcă cu emoţia ta, dar ajunge să simtă o respingere reactivă care sfîrşeşte într-o eschivă precaută. Se simte agresat printr-o insistenţă retorică lipsită de tact şi, în consecinţă, întoarce pagina. Dar de ce scena actorului nu seamănă cu hîrtia scriitorului? Deoarece, în cazul scrisului, deşi punctul de plecare e acelaşi ca pe scenă - emoţia - , mijlocul de exprimare e altul. Cu alte cuvinte, emo