Clasa noastra politica a aparut prin supozitie democratica (sintem democrati, pentru ca nu mai sintem comunisti). Acumularile fabuloase pe care le-a permis aceasta aberatie au fost ingrijite, pe drum, de o justitie recrutata spre mentinerea raporturilor initiale.
A rezultat de aici o elita cu functie de controlor neanchetabil al domeniului public si un decalaj grotesc intre forma si rolul Justitiei. Proiectul clasei noastre politice presupune, in mod fundamental, o justitie fara efect. Nimic, nici macar presiunea integrarii europene, nu va incarca acest proiect de obligatia dezvoltarii publice.
Sarcina democratizarii de adincime a fost adoptata retoric, dupa ce noua clasa a intrat in relatii contractuale cu UE. La citeva zile dupa aderare, aceeasi clasa se arata gata sa denatureze procesul de europenizare, dindu-i o definitie superficiala care coboara in rang actul de justitie si fereste de vatamare starea de fapt.
Schita acestui proiect e de gasit in Strategia postaderare, documentul dat publicitatii de grupul din jurul primului-ministru Tariceanu.
Esenta documentului e integrarea fara schimbare. Argumentul cel mai insistent: mirajul dezvoltarii economice. Documentul insista voios asupra vietii in cheie economica, pariind ca tema e populara si inatacabila.
Strategia stabileste ca obiectiv strategic „convergenta cu tarile UE in termeni de bunastare individuala“ si intoneaza generalitati sustinute de termeni vagi: crestere, dezvoltare, imbunatatire. Nimic nu explica prin ce mijloace vom face saltul promis.
Nimic nu desparte dezirabilul de posibil: ce vom incepe cu adevarat, ce vom infiinta ca vocatie si capacitate de munca romaneasca? Limbajul tehno-infernal al documentului nu trebuie sa insele: sintem tot in epoca lui „sa facem totul!“. Cind se aventureaza in zone urgente, Strategia se piteste in
