Am aflat cu multă întârziere de apariţia romanului Război ascuns, de Dan Perşa, chiar dacă sunt unul dintre admiratorii declaraţi ai scrisului acestui (încă) tânăr prozator. Despre cartea pe care am primit-o în preajma sărbătorilor de iarnă din 2006 nu s-a scris aproape deloc (nu îmi amintesc să fi citit vreo cronică în vreuna dintre revistele literare importante), cu toate că - dacă nu este vreo greşeală în pagina de gardă - a apărut încă din anul 2005. De vină pentru acest scurtcircuit de marketing ar putea fi publicarea cărţii într-un context nefericit (la sfârşit de sezon literar când ierarhiile anului ce se încheie sunt deja stabilite, în condiţiile în care Editura Albatros se afla ea însăşi în restructurare, cu o altă conducere şi, inevitabil, o altă politică editorială) sau indiferenţa autorului în legătură cu destinul propriului său produs literar. Am mai scris şi cu alt prilej că Dan Perşa are capacitatea - specifică numai marilor prozatori - de a-şi surprinde cititorii cu fiecare nouă apariţie editorială ce îi poartă numele. Orice roman al său (e drept, nu a scris prea multe), odată încheiat, este un drum definitiv abandonat. Spre deosebire de alţi autori care (re)scriu, la nesfârşit, variaţiuni ale aceleiaşi cărţi, Dan Perşa mizează cu fiecare nou roman care îi poartă numele, pe cu totul alte mize tematice, stilistice şi naratologice. Dacă romanul de debut, Vestitorul (1997), era, practic, o rescriere a cronicilor medievale româneşti din perspectivă postmodernă, următorul Şah orb... (1999) putea fi citit ca o deconstrucţie epică aplicată pe o poveste cvasi-contemporană din perspectivă istorică (coborârea în trecut nu este mai mare de douăzeci de ani). În fine, cel mai recent roman, Război ascuns (2005) este o combinaţie de Pateric şi Borges, însiropată bine în ironie postmodernă, care nu seamănă cu nimic din cele scrise până acum de acest foarte imprevizib