E vădit din capul locului aerul intemporal al poeziei lui Ştefan Ioanid, aşezat sub patronajul prelatului benedictin Anselmus, devenit arhiepiscop de Canterbury în 1033, care, "a interpretat mîntuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu". Dar n-avem a face cu o "exaltare mistică", stare ce, conform confesiunii autorului, i-a rămas totdeauna străină. Capitolul spiritual căruia i se poate ataşa acest lirism totodată avîntat şi refrigerat este cel al presocraticilor. Aidoma lor, poetul nostru încearcă a reconstitui, în spatele ecranului aparenţelor, principiile naturale elementare, substanţele primordiale ce ar fi în stare a aproxima, pe o scală a concretului, ordinea universală. Renunţînd a recurge la o cheie propriu-zis mitologică pentru a explica originea cosmică, d-sa mitologizează, mai din adînc, materia pe care o contemplă înfiorat-speculativ: "Cu grecii era cel mai greu/ mai ales cînd acolo/ în Antichitate era dimineaţă// iar pe carnea mării plutea// încă vie Substanţa Universală" (11 decembrie 2005). O sondare a obîrşiilor ultime e fatalmente descărnată, conceptuală (de observat că aci conceptele posedă vibraţia unor entităţi concomitent materiale şi spirituale precum atomii în viziunea reprezentanţilor Şcolii din Abdera): "în depresiunile/ acelea montane/ elementul dominant/ era noaptea// uneori dimineaţa/ pe lacurile îngheţate./ Acolo Focul şi Perla/ nu înfloreau/ decît în umbră" (2 ianuarie 2005). Uneori materia e adnotată brevilocvent, în înfăţişarea sa compactă: "Noaptea trecută nu mi-a plăcut deloc// niciodată materia nu a fost mai urîtă" (21 martie 2006). Alteori ea inspiră nevoia tulburătoare a stabilirii raporturilor dintre sensibil şi suprasensibil, operaţie pe care avea s-o săvîrşească abia Platon. Consemnarea diaristică sugerează în simplitatea-i vag compasională o reverie fiolosofică: "Astăzi 31 martie 2006 o fe