Comentînd, rîndul trecut (adică anul trecut!), o dezbatere pe tema dramaturgiei "noi" şi a regiei "tinere", găzduită, în timpul Festivalului Naţional de Teatru din noiembrie, de Teatrul Act, încheiasem relatarea cu observaţia că filmul proiectat la finalul întîlnirii - film unde se ilustra foarte artistic experienţa cîtorva studenţi la Regie şi membri ai grupului dramAcum, în contact (teatral) cu nişte "homleşi" din Rahova - se remarca prin totalul său ermetism: nu se vedea aproape nimic şi nu se înţelegea aproape nici un cuvînt. Nu este o alegorie; imaginea era literalmente înecată în beznă, coloana sonoră era literalmente "mîncată" de paraziţi. Aşa a arătat filmul, oricum, cît am stat eu în sală (cam şapte minute din cele zece ale proiecţiei), pentru că, la un moment dat, mi s-a părut caraghios să mai rămîn. Am ieşit, de altfel, în urma unui şirag mărişor de alţi dezertori. Deşi îmi dau seama că afirmaţia nu va fi crezută de către cei interesaţi, mărturisesc că nu mi-a făcut plăcere ca, ieşind, să trec chiar pe sub nasul autorilor: la urma urmei, oamenii munciseră; că munciseră degeaba e altă poveste. O poveste care, însă, trebuie spusă.

Nu ştiu (chiar aş fi curioasă să aflu) cum li se face proaspeţilor studenţi la Regie educaţia în arta (şi meseria!) pentru care se vor pregăti vreme de patru-cinci ani, ca să o practice vreme de patruzeci-cincizeci. Ce li se spune, oare, despre teatru? Află băieţii şi fetele (din ce în ce mai multe în această meserie, de cîtva timp încoace) în vîrstă de 19-20 de ani, abia ieşiţi din liceu şi din coşmarul extemporalului la chimie, că teatrul este arta cu cea mai largă suprafaţă socială şi cu cel mai rapid impact psiho-fizic? Află că, de-ar fi şi numai pentru acest motiv, teatrul trebuie să fie înţeles de cît mai mulţi oameni şi că înţelegerea lui trebuie să meargă de la datele acţiunii (cine cu cine şi de ce) pînă la vorb