Momentul executiei lui Saddam nu a adus usurarea asteptata. A marcat, desigur, un moment relativ important al inchiderii, prin disparitia fizica a fostului dictator, a unui capitol din istoria recenta a Irakului, dar nu a avut o semnificatie purificatoare sau de impulsionare a unui nou inceput. Desigur, irakienii au reactionat diferit. Multi insa au vazut in executia lui Saddam, in care calaii si paznicii sai ii urau drum bun in iad, scandand numele unui lider religios si politic caruia ii jurasera loialitate, o achitare de polite restante. O executie ca act de justitie sau razbunare Saddam a fost un dictator nemilos, neindoielnic. A reprimat in sange orice opozitie, a angajat Irakul in razboaie devastatoare pentru tara si si-a expus poporul unui embargou international de durata. Dar un guvern democratic, desi poate mentine pedeapsa cu moartea, precum in SUA, trebuie sa functioneze prin aplicarea legilor. Or, executia lui Saddam, decisa de un tribunal irakian - constituit si finantat de puterea de ocupatie, dar totusi fiind un rezultat al unui verdict al unei institutii judiciare investita cu aceasta putere -, ar fi trebuit sa fie pusa in aplicare in mod impersonal si obiectiv de o alta institutie,Ministerul de Interne. Acesta din urma s-a dovedit a fi de fapt doar fieful liderului unei militii si formatiuni politice din arcul guvernamental irakian, Moqtada Al Sadr. Executia lui Saddam nu a fost rezultatul avantului revolutionar de neoprit sau o incercare de a curma insurgentele, asa cum si la noi executarea sotilor Ceausescu a fost motivata partial si pentru a stavili actiunile teroristilor contrarevolutionari. Nimeni nu il voia pe Saddam inapoi, nimeni nu lupta in numele lui. Spanzurarea lui Saddam a fost rezultatul unui proces care s-a dorit legal si impartial. Or, aplicarea sentintei a confirmat irakienilor si lumii ca totul este in Irak despre afilierea la un cl