Revistele Burda erau, în copilăria mea, un etalon al eleganţei medii de neatins. Deja se întrevede un paradox în afirmaţia de mai sus: dar, în realitate, nu e vorba de nici unul, pentru că la respectivele ţinute vestimentare chiar se ajungea greu, fiindcă nu se găseau în România, ci puteau proveni doar din diversele pachete ale rudelor. Pe de altă parte, genul de femeie pe care o promova Burda (şi încă o promovează), spre deosebire, de pildă, de Vogue, era una mai cuminte şi aşezată, clasică, poate şi sexy, dar într-un mod implicit, discret: o doamnă de carieră, cu responsabilităţi, care nu şi-a pierdut sex-appeal-ul, dar nu face caz de el.

Burda de astăzi (1/2007, redactor-şef Ana Maria Nica) a rămas cam aceeaşi, cu deosebirea, esenţială, că acum e accesibilă. Şi e în limba română. Rămîne o revistă pentru femeia medie, cu puţin text, multe poze şi tot atîtea tipare. O revistă how-to-do-it, pentru o reprezentantă a sexului slab cu venituri medii, dar şi cu o minte practică şi o mînă îndemînatică, aptă să-şi rezolve nevoile cotidiene de una singură.

Am fost mereu o admiratoare a acestui tip de femeie, cît şi a poeziei fruste din textele de prezentare a modelelor şi tiparelor, care nu încetează să mă fascineze: "Prospeţime în galben citron! Datorită cusăturilor rafinate, jacheta se mulează frumos pe corp, în vreme ce croiala rotundă a gîtului mîngîie pielea. Fusta are o lungime pînă la genunchi şi o betelie clasică". În fraza pe care tocmai am citat-o se îmbină nesperat imagistica plastică (evident, galbenul, nu oricare, ci citron) cu figurile de stil ale feminităţii mediatice aşteptate (aţi ghicit, chestia cu mîngîierea pielii...) şi cu pragmatismul învingătoarei (precizările finale legate de lungime şi betelie (?), care ne aduc cu picioarele pe pămînt şi ne atrag atenţia că trebuie să ne şi croim respectivul costum, nu doar să-l privim).

În alt