De cîte ori întîlnesc numele Dionisie Areopagitul scris ca "Dionisie Pseudo-areopagitul", am o mică stînjeneală, parcă m-aş poticni de o inadecvare. Ştiu, desigur, că este vorba despre un autor creştin de prin secolele V-VI, unul dintre cei mai mari, prin care tema ierarhiei angelice - răsfrînte în ierarhiile lumii şi instituţiilor ei - a modelat, în egală măsură, Răsăritul şi Apusul creştin. El sau corpusul de texte care stă sub numele lui reprezintă, de asemenea, unul dintre canalele prin care platonismul şi neoplatonismul au fost asimilate de gîndirea creştină. Tot lui Dionisie sau textelor areopagitice li se datorează una dintre cele mai îndrăzneţe expresii apofatice a divinului, despre care se spune chiar, uneori, că ar fi uşor dezechilibrată în radicalismul ei. Dumnezeu nu poate fi gîndit, cunoscut, apropiat decît prin depăşirea hotărîtă a oricăror determinaţii şi categorii afirmative. Dacă atributelor sale li se mai potrivesc, întrucîtva, calificările prin hiper, El însuşi este învăluit în tenebra luminoasă, într-un mister orbitor, spre care poate orienta doar calea paradoxurilor mistice între o perspectivă afirmativă şi una negativă.

Ştiu aşadar - aşa cum ştie toată lumea - că Dionisie Areopagitul nu este nicidecum discipolul apostolului Pavel, de cînd acesta şi-a ţinut discursul în areopagul atenian. Redat în Faptele Apostolilor (17, 16-32) şi perpetuat de tradiţie, episodul poate fi socotit la limita dintre istoricitate şi legendă. Dar mai importantă decît aşezarea lui într-o categorie ori alta este "situaţia simbolică", semnificaţia exemplară pe care o conţine şi o transmite. În ciuda unor referinţe avizate şi a unei retorici prietenoase faţă de cultura elenă, Sfîntul Pavel nu a prea avut succes în faţa filosofilor atenieni. Ei au răspuns vestirii lui cu o evazivă politeţe. "Te vom asculta despre acestea şi altădată." Doar cîţiva, "alipindu-se d