Îmi place mall-ul şi îl detest în egală măsură. Mall-ul mă scindează, îmi divulgă binaritatea consumeristă: mă simt bine la cumpărături în mall (de ce să fiu ipocrit), dar mă simt agresat de ceilalţi cumpărători.

Îmi plac mall-urile pentru că, în primul rînd, au desţelenit nişte terenuri virane ce poluau chiar centrul oraşului, apoi pentru că sînt curate, civilizate şi, mai ales, pentru că îmi satisfac absolut toate nevoile de cumpărător pentru două-trei luni în numai două-trei ore şi asta doar mutîndu-mă doi-trei metri de la un magazin la altul sau urcînd nişte scări rulante. Iar cînd obosesc, beau un suc, mănînc o clătită sau o pizza şi o iau de la capăt. E un tur de forţă, dar unul complet şi comprimat, prea puţin redundant, satisfăcător inclusiv în dimensiunea lui psiho-socială: cardul îmi dă siguranţă şi încredere, îmi flatează ego-ul economic, pentru un timp fac parte din comunitatea cumpărătorului constant, nu a celui ocazional şi, eventual, profitor de solduri. Aşadar, îmi place mall-ul în dimensiunea lui practică, economică, de spaţiu şi chiar instituţie supremă a shopping-ului modern şi civilizat. Apoi, de ce să n-o spun, mall-ul e singurul loc în care îmi permit să-mi joc, din cînd în cînd, potenţialul (inerent şi benign) de snobism. Iar acest lucru e, într-un fel, şi sănătos, şi distractiv.

Dacă nu-mi plac mall-urile, atunci e din cauză că, în primul rînd, sînt nişte construcţii centrale ultraurîte (arhitectul mall-ului din Eroii Revoluţiei ar trebui torturat) şi din cauza preţurilor uneori mai ridicate decît la Londra sau la Zürich; nu-mi plac din cauza aglomeraţiei, a zgomotului şi a luminilor orbitoare (în mall Învierea are loc în fiecare week-end) şi, nu în ultimul rînd, nu-mi plac din cauza inflaţiei de cupluri băieţi macho în maieuri cu paiete, veniţi direct de la sală, şi păpuşi-blonde-shoppaholice-liposucte-silicon-style care mă