Comentariul uzual ale cinefililor de pretutindeni, atunci cînd e rostit numele lui, e următorul: nu e Fellini, nu e Antonioni. Argumentul suprem e faptul că numele său nu a devenit adjectiv. Se prea poate, dar să fii autorul celui mai şocant şi transgresiv film din istoria cinematografiei (Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei) nu e deloc puţin lucru. Hulit de unii, adorat de alţii, Salo a reuşit să împartă cinefilii în două tabere adverse cărora le-a lipsit mereu moderaţia. La fel cum nu e deloc puţin lucru să faci cel mai emoţionant, sublim şi discret film despre Iisus. Poet, romancier, regizor, actor, critic, teoretician de film, dramaturg şi scenarist, Pier Paolo Pasolini (1922-1972) a fost una din vocile cele mai marcante şi revoluţionare ale culturii italiene. Din nefericire, personalitatea seducătoare a lui Pasolini şi opera sa fascinantă sînt prea puţin cunoscute în România şi nu numai. Un frumos omagiu a reuşit să-i aducă Fundaţia ITAROARTE (condusă de doamna Veronica Lazăr) şi Institutul Italian de Cultură, în noiembrie anul trecut, prin retrospectiva filmelor sale din cadrul Zilelor filmului italian. O retrospectivă ce a cuprins lungmetraje celebre: Mama Roma, Evanghelia dupa Matei, Medea, Păsăroi şi păsărele, scurtmetraje: Ce sînt norii şi Caşul şi cîteva documentare inedite, date în premieră: Mitinguri de amor, Note pentru o Orestiadă africană, Note pentru un film despre India.

După debutul controversat cu Accattone, Pasolini a realizat în 1963 un tulburător film neorealist despre dragostea maternă. Onest, cinstit, Mamma Roma e povestea unei prostituate, jucată magnific de Anna Magnani, care încearcă să se rupă de trecut pentru a-i oferi băiatului ei, Ettore, şansa unui viitor mai bun. Construit impecabil, cu o atenţie la detalii ce ţine de geniu, filmul nu e decît o fugă disperată ce se întrerupe brusc. Secvenţa cu tînărul legat de pat în înc