⢠Caiete de antropologie istorică, anul II, nr. 2 (4), Editura Accent, 2003.
Mă plîngeam nu demult că trupul, corporalitatea, corpul trăit nu sînt astăzi teme la modă în România. "Corpul neîndoielnic", "trupul sufletesc", "trupul singur" mi se păreau a fi considerate concepte slabe, umbrele bune pentru defulări teoretice, subiecte de seminar franţuzit pe care se exersează mai ales cercetătorii şovăielnici, în căutare de zone marginale, amatorii ambigui de graniţe interdisciplinare şi de despicare a firului în patru. Cred şi acum că subiectele "tari" şi la modă sînt din altă zonă (mecanismele represiunii şi cenzurii în comunism, rezistenţa prin cultură, memoria şi (anti)nostalgia, reeducarea şi prigoana, asumarea şi refuzul ideologiei, oglinda idilică şi fragmentară a perioadei interbelice), dar şi că unele dintre cele mai importante cărţi din ultimii ani au abordat, totuşi, subiectele centrale printr-o grilă mai "omenească", revelatorul abjecţiei, al curajului demenţial, al reprimării fizice sau psihologice, al laşităţii sau al interesului, al meschinăriei sau egotismului fiind chiar corpul fizic, reduta ultimă a supravieţuirii tangibile. Şi totuşi, de cînd m-am plîns de slabul interes al studiilor româneşti pentru una dintre cele mai la îndemînă macrometafore culturale, dau pretutindeni de cărţi despre corp. Merg la bibliotecă şi descopăr un raft de achiziţii recente despre corp. Intru într-o librărie şi văd, pe lîngă trei cărţi româneşti de anul trecut despre corporalitate, o mulţime de traduceri "exotice" despre imaginea corporală, istoria corpului sau... tăcerea sa.
În plus, lista "corporatiştilor" români (Gheorghe Crăciun, Alexandru Ofrim, Corina Ciocârlie, Diana Adamek, Marius Lazurca, Constantin Bărbulescu, Constantin Enăchescu, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu ş.a.), atît de diferiţi între ei şi ca abordare, şi ca stil, s-a dublat aproape de cîn
