• Stabilitate. Cuvîntul-fetiş al tuturor celor de la putere atunci cînd simt în zare vîntul schimbării. La noi, stabilitate sună încă şi mai sacrosanct. Paradoxal, după deceniile de împietrire comunistă. Decenii care ar fi trebuit să ne arate la ce duce stabilitatea cronicizată. Nu facem alegeri anticipate pentru că e nevoie de stabilitate. Chiar şi Europa ne vrea stabili şi cine sîntem noi să comentăm ce vrea Europa? Identificarea stabilităţii cu perpetuarea unui anume grup la putere este o mîrşăvie politică fără seamăn. Stabilitate în democraţie înseamnă un singur lucru: administrarea paşnică a treburilor ţării indiferent de numele celui care o face şi indiferent de natura acestor probleme.

• Moartea lui Gerald Ford îmi provoacă o neaşteptată milă. Da, chiar milă. Sînt eu însumi surprins, pentru că omul politic care a fost nu mi-a stîrnit niciodată vreun sentiment puternic şi nu cred că am luat răgazul să reflectez vreodată la "moştenirea sa". Vizita la Ceauşescu, afirmaţia că nu există nici o dominaţie sovietică asupra Estului Europei, cu care a stîrnit rîsete în timpul confruntării televizate cu Jimmy Carter (a făcut-o, mai ales, pentru a contracara criticile vehemente ale grupului conservator din propriul partid, adunat în jurul lui Ronald Reagan, care îl acuzau că, semnînd Actul Final de la Helsinki, a cîntat în strune Moscovei şi a validat politica URSS de înrobire a ţărilor de la Estul Cortinei de Fier), graţierea deplină a lui Nixon şi alte cîteva evenimente politice pe care le-a patronat ca preşedinte m-au făcut mereu să îl privesc cu mefienţă, aşa că acum, la moartea sa, mi se pare că mila pe care o simt e bizară. Acum, cînd aflu că a murit, mă gîndesc că acest om, în timpul scurtului său mandat, a fost ţinta a două tentative de asasinat petrecute la trei săptămîni una de cealaltă (de fiecare dată, degetul de pe trăgaci a fost feminin - ah!)