Interbelicul românesc a avut, în multe feluri, preocupare pentru tinereţe. Şi mai mult, pentru tiparele după care, ascultînd, sau nu, de sfaturi, se aşază tinereţea. Aceleaşi, în fond, cu regulile prin care, la vîrsta cînd încă îi mai poţi face educaţie, se statorniceşte o societate. Aşa că timpul dintre războaie s-a umplut cu scrisori, cu polemici sau cărţi care aveau în ele ceva profesoral, foarte depărtat, însă, de sensurile de azi, specializate, plivite, ale lui "profesor". După cum nu mai recunoaştem, rar şi pe-acela, decît al doilea sens al unui cuvînt a cărui conotaţie familiară şi, pe cît se pare, necontaminată de metehnele celuilalt înţeles, era transparentă altădată: belfer. Belferul era profesorul anilor '30, un liber-profesionist cu principii, ţinînd mai puţin la scaun şi mai mult la filosofie. Chiar ticălos, avea şarm, era povestibil, şarjabil, găseai, adică, în el vînă de personaj. Asemenea portrete, cu tot contrastul dintre peniţă şi baros, dintre a migăli îngereşte şi a sfărma crud, cu duritatea pe care o poţi cere numai unui stil de poet, strînge Ioachim Botez în Însemnările unui belfer, volumul din 1935, de la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II". Orice este personajul lui, pe care-l cheamă ca pe autor, numai un lesne mîncător de pîine albă nu. Un profesor mai curînd amărît, pe care mila repartiţiei ministeriale şi toanele inspectorilor îl fac să bată ţara, cu amintirile lui de elev căruia nu i s-a căutat în coarne şi cu dorinţa de-a face, după puteri, mai mult. Un naiv, un Candide, ai cărui ochi văd mulţi nechemaţi, şi multă vrere de a îndoctrina fără să crezi. Fadaises de l'école, vorba lui Voltaire pomenită, în carte, atît de des. Şi cît de cunoscut ne sună, peste ani şi sisteme, examenele şcolii de-altădată, pe care o credeam, măcar pe ea, sfîntă: "la româneşte, examenul este o plimbare amabilă prin cîmpul cu flori şi burueni al