- Cultural - nr. 249 / 12 Ianuarie, 2007 In statul sau ideal, utopic, zugravit in dialogul Republica, filosoful grec Platon dadea drept de cetatenie tuturor oamenilor utili societatii, fie ca era vorba de aristocrati, de negustori, de meseriasi, fie de prea umilii sclavi. O singura categorie era izgonita din cetatea perfecta: poetii, artistii cuvantului, in general. Si facea acest lucru pentru ca el nu vedea vreun folos palpabil de pe urma scrisului lor, ba, mai mult, operele acestora ar fi pervertit constiintele, ar fi daunat moralei cetatenilor si i-ar fi dezbinat pe locuitori. Tinand parca minte avertismentele ilustrului ganditor, pana in prag de secol al XX-lea artistii au dat cel mai adesea o inalta tinuta morala operelor lor. A trecut multa vreme pana cand s-a facut disocierea intre morala publica si morala creatiei artistice. (La noi, acest demers a fost intreprins pentru intaia data de catre Titu Maiorescu in studiul Comediile dlui Caragiale). Bineinteles, si scriitorului i se cerea sa constituie un model pentru societate, iar in caz contrar mefienta publica il putea urmari intreaga viata. Sa ne gandim doar la prozatorul rus Feodor Dostoievski, care si-a ispasit vina (violarea unei fetite) nu doar in inchisoare, ci si prin remuscarile de o viata si prin opera sa. Secolul trecut a adus o bulversare a tuturor valorilor. Asa s-a ajuns la opere care exclud programatic morala, apartinand unor scriitori onesti in fond (a se vedea, de exemplu, inceputurile literare ale lui Geo Bogza si al sau Jurnal de sex) sau, invers, la creatii acceptabile, dar apartinand unor insi dubiosi din punct de vedere moral si profund daunatori societatii in plan politic. Ne vin in minte prozele lui Benito Mussolini, scrise in tinerete; ar fi facut infinit mai bine daca ar fi ramas la masa de scris, devenind un autor italian meritoriu, tot asa cum infinit mai bine ar fi fost ca Adolf Hit