• Apocalypto (SUA, 2006), de Mel Gibson.

Cît de tare e cazul să vă temeţi de reputaţia sîngeroasă a lui Mel Gibson? Hai s-o luăm aşa: dacă, la un film de Gibson, auziţi un personaj spunînd despre alt personaj: "O să-l jupoi şi o să-l pun să se uite la mine cum mă îmbrac în pielea lui", e mai bine să fiţi pregătiţi. În Apocalypto - care recreează marea civilizaţie maya în ultima fază a declinului ei -, inimi sînt smulse din piepturi pentru a îmbuna zeii, ţeste se rostogolesc pe treptele piramidelor în ovaţiile unui public pe lîngă care amatorii de crucificări din Patimile lui Hristos par amatori de operă şi de balet. Aici, o măciucă în cap nu e o măciucă în cap dacă nu face chisăliţă capul respectiv. Dacă e ca un om să fie mîncat de jaguar, păi să fie mîncat de jaguar - începînd cu faţa. În astfel de momente, nu poţi să nu te întrebi ce-i cu Gibson: de unde-i vine înclinaţia asta spre detalierea stupefiantă a atrocităţii? Din scrupul ştiinţific (acelaşi scrupul care cere ca filmul să fie vorbit în mayaşă, de amerindieni adevăraţi) sau dintr-un interes mai personal şi mai tenebros? Dar, oricît de chestionabilă vi s-ar părea violenţa lui Gibson, un lucru trebuie precizat despre ea: e oricînd preferabilă violenţei cool, ca-n-desenele-animate-dar-cu-oameni, a unui Quentin Tarantino sau Robert Rodriguez. Ce mă plictiseşte la filme ca Sin City sau Kill Bill e uşurinţa infantilă cu care autorii lor - ca şi spectatorii (evident, foarte tineri) cărora li se adresează - separă violenţa de suferinţă, aproape ca şi cînd nici n-ar fi descoperit vreodată conexiunea dintre ele. Pe cînd despre Gibson se poate spune orice, dar nu se poate spune că nu-l interesează suferinţa. Îl interesează situaţiile şi epocile în care umanitatea poate fi găsită la un pas de animalitate - de ceva mai rău, de fapt, pentru că-l interesează şi Răul (în accepţiunea religioasă - cea mai încărca