La sfârşitul anilor '60, Sever Tipei era unul dintre cei mai incitanţi şi provocatori cronicari ce acopereau rubrica muzicală a României literare. îmi aduc aminte de o anchetă asupra controlului şi indeterminismului în componistica savantă, anchetă intrată copios în bibliografiile masteranzilor şi doctoranzilor de atunci, dar şi de acum. Acompaniat de ambiţii constructive, dornic de a fi racordat la informaţia fierbinte, ancorat deopotrivă în interstiţiile cele mai subtile şi delicate ale actului creator, dar şi ale celui restitutor, în calitate de pianist Sever Tipei constituia o foarte convenabilă promisiune a şcolii muzicale româneşti.

Am absolvit secţia de pian a Conservatorului din Bucureşti în 1967 şi m-am înscris imediat la secţia de compoziţie. Am plecat din ţară în 1971, rămânând, pe de o parte recunoscător lui Aurel Stroe, care m-a introdus, printre altele, în universul formalizării fenomenului sonor, şi pe de altă parte Doamnei Cella Delavrancea ale cărei imaginaţie, cultură şi vrajă erau unice în peisajul muzicii româneşti. Cu Valeriu Bărbuceanu şi Steliana Calos formasem "Grup 3+", care a dat câteva concerte, inclusiv unul cu piesa "Plus Minus" de Stockhausen, ulterior interzisă de către cenzură pe motiv că anumite obiecte şi evenimente sonore, oficiate de instrumentişti conform partiturii (ruperea unor ziare, de pildă), constituiau un sacrilegiu la adresa Partidului. După un an, ajuns la Paris, am frecventat cursurile de estetică ale lui Daniel Charles, precum şi cenaclul lui Max Detusch (elev al lui Schoenberg), fiind cooptat în formaţia GERM orientată către improvizaţia colectivă, după care am nimerit, aproape din întâmplare, la Michigan University, în Ann Arbor. Acolo am ţinut un curs de programare, având acces la un studio de muzică electronică ultra-performant, în cadrul căruia am obţinut un doctorat în compoziţie. Cu un grup de colegi şi cu