Era de aşteptat: mall-ul (românesc, dar nu numai) a încetat să fie un complex comercial şi a căpătat o nouă identitate. Acum el e mai degrabă o unitate geografico-administrativă, o provincie cu frontiere de nichel, un minioraş şi - peste toate - martorul unui mod de viaţă deviat. În mall nu mai cumperi, ci trăieşti. Asta explică fugar şi fără adîncime herghelia de ghiduşii semantice la care se pricepe atît de bine românul dinaintea, din timpul şi din urma tranziţiei. Românul acela care nu mai e molcom, ci mallcom. Care a înlocuit Moldova cu Malldova şi s-a apucat să fabrice cocteiluri Mallotov. Românul care s-a integrat în consumism înainte să intre în NATO sau în Uniunea Europeană şi care acum ţine morţiş să nu se înece ca ţiganul la mall.

În conserva cu sclipici pe care am botezat-o mall a început să se petreacă un fenomen care ţine de pubertatea vieţii sociale. Doar în primele zile ale primului mall lumea a dat importanţă spaţiului central, unde populaţia de cumpărători se aproviziona gospodăreşte cu pamperşi, cîrnaţi ambalaţi sub vid, detergent, napolitane, apă minerală, vrăbioară, cafea, hîrtie igienică, avocado, fistic decojit şi cotlet. După asaltul inaugural asupra rafturilor cu produse de uz mai mult sau mai puţin casnic, românul a făcut un pas înapoi, a dus degetul la tîmplă şi s-a pus pe chibzuit. Din căpşorul lui doldora de idei nevaccinate, una s-a înfipt în faţă şi n-a mai putut fi ocolită: mall-ul ca magazin e vacs. (Corecţie: mall-ul ca magazin e valabil doar în măsura în care cumperi la preţuri triple mărfuri identice, pe care le găseşti unde vrei şi unde nu vrei.) Rostul lui adevărat e de spaţiu unde trebuie să fii văzut cînd trebuie de cine trebuie. Mall-ul nu e o arteziană de legume şi fructe, ci o condică de prezenţă în care se feresc să semneze doar inadaptaţii, inconştienţii sau cei pe care nu-i preocupă propria imagine.

Ideea