Critica e dialog
După ce şi-a făcut mâna în "Vatra", un timp, ca autor de interviuri luate unor confraţi (v. şi volumul 15 dialoguri critice, 2005), Al. Cistelecan oferă la rândul său un interviu în DISCOBOLUL (nr. 103-104-105), revista din Alba Iulia. întrebărilor în cascadă pe care i le pune Mircea Stâncel, criticul le răspunde în stilul glumeţ-amar ce-i este propriu, sincer dar şi precaut, atent să nu absolutizeze. S-ar putea crede că răspunde uneori în doi peri, dar nu o face. Atunci când i se cere, de pildă, să-şi rezume crezul estetic: "Merg aşa, aiurea, pe lângă literatură, cu speranţa că nu m-am îndepărtat cu totul de ea. Cu speranţa că sînt, într-un fel, o umbră a poeţilor, un negru pe plantaţiile lor". Ce sunt criticii? "Fie că le place, fie că nu, criticii sînt nişte şoareci de bibliotecă. Dar cred că ne mai facem timp şi să trăim, deşi pentru critică, asta nu-i foarte relevant". Pentru Al. Cistelecan, care ne aminteşte că, acum câţiva ani, a demisionat simbolic din generaţia ^80, odată cu Alexandru Muşina şi Virgil Podoabă, a fi "critic important" al generaţiei tale nu e chiar mare lucru: "e ca şi cum ai fi critic important al propriului cartier". După cum nu aderă nici la opinia, foarte răspândită, că rostul criticului este acela de a trăi "sub semnul unei lupte permanente", de a-şi "simţi" mereu adversarii şi de a-i doborî unul după altul: "Critica e dialog, chiar dacă uneori mai corosiv, mai caustic. Dar fondul ei nu poate fi atins de această împărţire în duşmani şi amici. Ne mai supărăm unii pe alţii, ne mai înţepăm, dar nu cu prejudicierea dialogului. Afară, desigur, de criticii de direcţie, de criticii-şefi, a căror militanţă nu suferă contrazicerea". Cronicarul împărtăşeşte, împreună cu Al. Cistelecan, felul acesta de a vedea critica literară.
Despre evenimentul literar
O interesantă anchetă-dezbatere despre e
