Spaţiu mic, intim. Un fel de careu format din gradene şi public închide la mijloc o pantă. Nu abruptă. Scena. Pe ea, cîteva siluete, încearcă o acţiune clară. Coerenţa este frîntă mereu. Semiîntuneric. O agitaţie sfîşietoare, coordonată, dacă se poate spune aşa, de o lamentaţie evreiască autentică, foarte puţin prelucrată muzical. Tema se repetă. Iarăşi şi iarăşi. Actorii îşi continuă căutarea. Mişcările sînt sacadate, precipitate, unele, repetitive, altele, mişcări spasmodice care ar vrea să alunge urîtul, coşmarul, frica. Încep să mă obişnuiesc cu întunericul. Sînt pe scenă, aproape de frămîntarea lor. Descifrez chipuri şi trupuri de actori pe care îi cunosc bine. Le urmăresc corpurile atît de expresive în desenul de pe scenă. Performanţă. Recunosc stilul coregrafei Vava Ştefănescu. Mişcări complicate, cu o stilistică elaborată minuţios, cu o tensiune vîrîtă în gest, în fiecare gest. Mai complicat şi mai nuanţat decît a făcut ea, pînă acum, în colaborările cu actorii. Chipuri albe. Ochi fără expresie. Sau, dimpotrivă... Doar corpul vorbeşte. Tensiunea lamentaţiei susţine dramatismul de pe scenă şi emoţia mea interioară. O fugă cu variaţiuni. Fiecare desenează un soi de fugă, de întrerupere a unui traseu, de abandonare a unui drum şi de plecare pe altul. Mai grăbit, mai calm, mai absent, mai preocupat. Sînt trasee separate, individuale, care se intersectează, uneori, căutînd, parcă, o acţiune comună. Sînt nouă actori. Îmbrăcaţi în costum negru, cu vestă neagră, pantofi negri şi cămăşi albe. Par să aştepte ceva, pe cineva. Şi iar fug, sar, cad, caută. Sunetele lamentaţiei dor. Ca şi gesturile. Ca şi privirile. O ordine pare să se instaleze atunci cînd fiecare ia în mînă o cărticică de rugăciuni. Ritualul îşi schimbă ritmul, paşii, sensul. Îmi pare că un fel de exorcizare s-a încheiat pentru ca taina rugăciunii şi ritualul ei, de data asta, să coboare. Lipseşte al zec