România revine cu întîrziere într-o comunitate pe care n-a părăsit-o de bună voie, ci din care a fost smulsă. îndepărtarea României de Europa şi încadrarea ei cu forţa în sfera sovietică a început imediat după ocuparea ţării de către Armata Roşie, dar s-a accelerat simţitor odată cu instalarea oficială a comuniştilor la putere, în 1947. N-a fost o întreprindere uşoară, s-o recunoaştem, însă a fost încununată de succes. Prima fază a reprezentat-o scoaterea din bibliotecile publice a cărţilor semnate de autori "anti-comunişti", "idealişti" sau "formalişti"; cum peste 90% dintre scriitori români ori străini ai secolului XX se încadrau uşor uneia dintre cele trei categorii, toată cultura europeană modernă de bună calitate a zburat din biblioteci. Lucrările străine de filozofie, istorie, politică, sociologie ori chiar de lingvistică sau teorie literară au fost cele dintîi lovite. De la Croce şi Heidegger pînă la Saussure ori Spitzer s-a delimitat cu grijă un imens spaţiu pestiferat şi interzis. Recomandabili rămăseseră doar autorii sovietici, imitatorii lor zeloşi din România şi, eventual, cîte unul sau altul dintre cei occidentali, aleşi pe sprînceană, cu condiţia să fi fost mai întîi traduşi în Uniunea Sovietică ori să fi avut luări de poziţie "anti-imperialiste"; chiar şi în aceste cazuri, se înfăptuia o evaluare selectivă atentă, dat fiind faptul că însăşi opera susnumiţilor era la rîndul ei pîndită de păcatele "idealismului" ori ale "formalismului". Saltul de la public la privat s-a produs cu mare uşurinţă. Fără să existe nici o lege cu prevederi exprese în acest sens, prezenţa de cărţi străine în biblioteca unui om arestat a început să reprezinte dovadă peremptorie de "activitatea duşmănoasă" şi să se transforme în piesă oficială incriminatorie pentru dosarele de acuzare. A existat chiar şi o dispoziţie secretă, trimisă în 1952 tuturor serviciilor de Securitate, pri