Pentru a serba (intr-un fel mai personal, fara focuri de artificii si salve de tun) mult asteptata noastra "intrare" in Europa, am recitit zilele trecute un eseu mai vechi, semnat de incomparabilul scriitor care a fost N. Steinhardt, eseu intitulat "Maiorescu, roman si european". Ce inseamna, asadar, in opinia eseistului N. Steinhardt, spiritul european in versiunea lui Maiorescu? Raspunsul sau este pe cit de simplu, tot pe atita de neasteptat: inteligenta critica, masura si luciditatea. Pentru a intelege rolul decisiv al criticului Maiorescu in cultura romana, e bine, scrie N. Steinhardt, sa-l punem, mai intii, alaturi de I.L. Caragiale si, in al doilea rind, sa-i asezam pe amindoi sub semnul "europenismului". Adica, sub semnul si exigenta masurii... Caci afinul spiritual al lui Maiorescu nu este, numaidecit si negresit, visatorul, paseistul, inflacaratul Mihai Eminescu (asa cum stabilesc toate istoriile literaturii romane), ci realistul, glacialul, scepticul I.L. Caragiale, "maistrul" necontestat al zeflemelei, adversarul dintotdeauna al "moftului" si moftangiilor. Abia prin aceasta alaturare (la care nu multi s-au gindit), functia sa (a lui Maiorescu, adica) in cultura romana se vadeste in chip lamurit: ea este, inainte de toate, o "functie sanitara"!
Amindoi, si Caragiale, dar si Maiorescu, au acelasi statornic dusman al carui nume "artistic", teatral, de scena, cum ar veni, poate fi, la un capat al exaltarii, "spre polul plus", vioiul, guresul Mitica, la celalalt capat al exaltarii, "spre polul minus", pedantul invatator al marilor principii filologice, ilustrul magistru al banalitatilor greoaie, vestitul pedagog Marius Chicos Rostogan. Cele doua personaje intruchipeaza, asadar (si inca la modul superlativ), dupa cum crede, pe drept cuvint, eseistul N. Steinhardt, "tipul omenesc fanfaron, fatarnic si nul", pe care-l detesta, in egala masura, atit criticul d
