In Valea Stanciului, ca in toate localitatile rurale din România, integrarea a dat buzna in sat acum 13 zile. Asa cum era de asteptat, musafirul i-a gasit pe tarani nepregatiti, dar cugetând adânc la schimbarile care-i asteapta si care, dupa spusele primarului, vor fi acceptate abia peste vreo 30 de ani. Pe holul primariei, nea Lusca isi numara asteptarea in perii albi din barba. Pentru el, integrarea veni la televizor. Si se tot duce inainte, fara sa-l intrebe cumva de sanatate. „Ce sa spui io, doamna?! Ne-a zis noua cineva daca vrem sa mergem in Europa sau nu? Ne-am dus acolo de-a valma, tarani batrâni ca mine, care nu mai avem ce sa facem...“. La cei 70 de ani ai sai, nea Alexandru Lusca din Valea Stanciului este depasit de situatie. Legile noi pe care le impune de 13 zile Uniunea Europeana ii dau de gândit: ce rost mai are el, când toate traditiile lui, toate regulile mostenite de la batrâni se vor duce pe apa sâmbetei, facând loc altora pe care el nu le poate pricepe? „Eu mai am putere acum sa-mi trimit vitele si pasarile in marginea satului? Pai abia ajunsei la primarie, d-apoi sa merg pâna la ferma, in câmp! Sa-mi dau eu animalele si pasarile din batatura, ca sa pun iarba pe jos? Sa pun gunoiul la poarta in pungi si sa trag apa in casa si canal? Sa fac lux? Pai din ce, pacatele mele, la anii mei si o pensie de doua milioane? Daca mi le face Europa, n-am ce zice: le primesc. De invatat cu ele nu mai am eu vreme sa ma invat... Dar asa, ar fi frumos sa fie si la noi la tara cum e in tarile straine...“. Mizeria, sora buna cu agoniseala româneasca In curte, asteptând sa-si primeasca ajutorul de caldura, Lucica Ociocioc si Maria Cojocarescu comenteaza si ele, dupa mintea lor, schimbarile. „Eh, noua ne intra pe ici si ne iese pe colo... Stim noi ca e bine, ca e rau?! Noi ne-am invatat sa ne patimim cu dintii infipti in pamânt, sa crestem animale de foame, nu sa facem