Sunt un om viu, cu tot ce poate insemna asta, si cu bune si cu rele. Am printre gene si stele, si noroi. Sunt si curva si sfant, si inger si demon, si print si cersetor. Cata bucurie, cata fericire ar trebui sa fie cuprinsa intre limitarile de timp integrate in "definitiile" primei si ultimei zile? Cata speranta, cate vise implinite, cate zambete, cate lacrimi, cate amagiri, cate renuntari? Cata viata?!

Responsabilitati...

Responsabilizari... raspunsuri...

Cuvinte... .

..respirari... Citeam ce am scris pana acum, citeam si ce au scris altii, citeam si comentariile...

E firesc totul. Asa trebuia sa fie, totul e asa cum ar fi trebuit sa fie, dar nu ca o predestinare ci ca o fireasca trecere prin zile, continuitate...

Am plecat de la decizia de a scrie un an intreg si de a reda in scris povestea lui, asa cum a fost ea clipa de clipa. Greu, tare greu sa reduci cuvintele la orizontul hartiei. Un exercitiu de vointa de cele mai multe ori decat o bucurie. Au fost insa si fericiri trecute din semne dragi in insemnari. Viata ca viata cu tot ce inseamna ea, cu firescul si nefirescul ei, cu exagerarile si platitudinile din fiecare zi.

Citeam si ma intrebam de ce si pentru care motiv trebuie sa parem mereu exemple de corectitudine si echilibru, de moralitate si senin?!

De ce si pentru care motiv trebuie sa ne diferentieze puterea de a impune iluzia modelului de urmat si nu adevarurile ce ne fac ce suntem de fapt?!

Eu nu sunt deloc asa!

N-am starea de echilibru imprimata in gene! Sunt momente cand nici dracul si nici Dumnezeu nu au definitiile haului emotional de la stanga sau de la dreapta, in care ma duc incercand mai apoi sa ma echilibrez in raport de ce cred eu atunci ca e limita, si daca ei nu pot, atunci cum as putea sti eu pe unde sunt?! Excese in care 260 ramane in urma doar un grup de cifre pe cadranu