„Cizmarie. Reparatii, incaltaminte pe comanda“. Firma de pe strada Madona Dudu atrage atentia. Intâi tinerilor care n-au crezut niciodata ca inainte de Fila si Gucci exista alta moda: sa-ti comanzi singur o pereche de pantofi care sa se asorteze, elegant, cu palaria, costumul si umbrela. Dugheana atrage insa atentia indeosebi celor ajunsi la vârsta a treia. Numarându-si maruntisul pensiei in buzunarele cârpite, trec nostalgici pe lânga ea. Inclina usor din cap, ca de-un salut, incercând sa-si aminteasca când si-au comandat pantofii aceia vechi, prafuiti, frumosi, pe care nici azi nu se indura sa-i arunce… Inainte de '89, aici era una dintre sectiile de reparatii, dar si de productie la comanda a cooperativei „Arta incaltamintei“. Ion Stanica lucra deja la atelier ca cizmar când a cunoscut-o pe tânara tesatoare de la „Independenta“, viitoarea doamna Ana Stanica. Pâna in '90, fiecare si-a vazut de treaba lui: cizmarul de flecuri si pantofi pe comanda pentru tovarasele vremii, tesatoarea de incrucisarea firelor de lâna de la covoare. Schimbarea brusca a sistemului a determinat tânara familie sa se adapteze in functie de posibilitati. Cum o reprofilare cerea timp si cheltuieli, cei doi s-au decis sa nu dea cioara din mâna pe vrabia de pe gard. Asa ca au pastrat atelierul. Intâi cu chirie de la fosta cooperativa, iar dupa câteva luni si interventii, obtinând aprobarile necesare, in '91, Ion Stanica a devenit patron de cizmarie. Intre timp, ca multe alte intreprinderi comuniste nerentabile, „Independenta“ s-a desfiintat, dându-i astfel Anei sansa de a se alatura sotului pe noul drum al afacerilor prospere. „Asa credeam atunci, in avântul nostru tineresc“, isi aminteste astazi doamna Stanica, nu fara oarecare autoironie. „Cizmariile mergeau bine. Toata lumea venea sa-si repare incaltamintea, pe care o gaseau greu si doar in trei-patru magazine in tot orasul. De saracie, oam