Dupa ce Sf. Antonie s-a ivit langa patul in care zacea, Constantin, un om care n-a crezut niciodata in Dumnezeu, s-a vindecat si a devenit fericit.

Batranul din vazduh

Constantin trecuse prin toate suferintele posibile ale lumii acesteia: orfan lasat in voia sortii, prin catunele campiei Baraganului, descult, slab si plin de boli. Nu a simtit niciodata mangaierea mainilor parintesti, n-a auzit, in toata copilaria si adolescenta, macar o vorba de alint. S-a casatorit tarziu, cu o femeie pe care a iubit-o mai mult decat pe sine insusi, dar care l-a batjocorit si l-a umilit fara incetare. Zice ca, pana la varsta de aproape 30 de ani, nu a avut nici o bucurie. Zambetul a aparut pe chipul sau doar o singura data, cand se indragostise de ea. Atat. In luna mai a anului 1987, L-a strigat prima data pe Dumnezeu. Nu-I mai rostise numele pana atunci. Era noapte, se afla acasa. In odaia de alaturi dormea sotia necredincioasa (n-a putut-o alunga niciodata, caci o iubea prea mult). Si-a prins tamplele in palme, si a spus: "Ia-ma, Doamne, ca nu mai pot sa traiesc pe pamant!". Parca toate napastele vietii sale se adunasera in strigatul acela disperat. Nu dorea nimic altceva decat sa moara. Dumnezeu parca l-a ascultat. Dupa doar cateva zile, Constantin se imbolnavea grav si era internat in spital, cu dureri groaznice. Din cauza acestor dureri, pe care nu i le putea curma nici un medic, pe data de 10 mai a paralizat si a intrat in coma. Nu a murit. Dupa o luna a deschis ochii, privind uimit in jur. "Doamne, de ce m-ai salvat?", au fost cele dintai ganduri ale sale. Era 10 iunie, 1987. In noaptea aceea, langa el, pe patul alb de spital, a vazut un batran, coborat parca din albastrimile vazduhului, cu barba si pletele albe, cu vesmantul lung, rupt, "scorojit", incins de o centura calugareasca. Nu poate zice ca visa, il vedea clar, putea sa-i simta atingerea. Batra