Scrisoare deschisa catre Alina. (Pe marginea textului "Mama si tatal meu vitreg imi fac vraji", publicat in F. As nr. 733).
Draga Alina,
Deduc din scrisoarea ta ca trebuie sa fii foarte tanara. De la distanta varstei mele, eu asa te vad: ca pe un copil speriat, ratacit in padure, strigand dupa ajutor. Stiu exact prin ce treci. Cu niste ani buni in urma, am trait la randu-mi teroarea acelor trosnete ciudate din casa mea, ce se inteteau amenintator, odata cu lasarea serii. Ba chiar, la un moment dat, am primit o lovitura de la un "pumn" nevazut. E greu sa povestesti asemenea lucruri, fara sa pari nebun, ori cel putin exaltat. Iti vorbesc despre ele dintr-un singur motiv - ca sa te incredintez ca intr-adevar am trecut pe acolo unde te afli tu acum si ca exista o cale de iesire. Bineinteles, nu aceea pe care mergi in prezent si care, de fapt, nici nu e o cale, ci mai degraba o goana oarba pe culoarele unui labirint. Alergi de la preoti la ghicitoare si inapoi, nu duci nimic pana la capat, dar accepti orice sugestii, inclusiv pe cele mai absurde (cine te-a putut sfatui sa inghiti tamaie?!), indeplinesti ritualuri deocamdata fara continut pentru tine si astepti o salvare de la cineva sau ceva din exterior. "Punem pomelnice", spui tu si asta imi aduce aminte de prima mea candela. O asezasem pe o masuta in dormitor si o aprinsesem, mi se parea o prezenta calda si protectoare, ma simteam in sfarsit in siguranta - cand un zgomot strident, pornit exact din tablia masutei, mi-a oprit inima in loc. De prisos sa-ti explic cat m-a tulburat intamplarea. M-am vazut nu numai invinsa, parasita in restristea mea, dar si ridiculizata. Cum adica, si nadejdea asta fusese o naivitate? Dupa cateva zile, mi s-a ivit ocazia sa stau de vorba cu un student la Teologie. "Nu candela e importanta, ci ceea ce se petrece in sufletul dvs.", mi-a zis, si fireste ca eu n-am pricepu
