Intr-o lunga insiruire de lucruri minore, lipsite de orice relevanta (vezi absenta in mass-media a oricarui comentariu de fond care sa fi retinut macar o singura idee sau proiect politic) s-au inregistrat pe parcursul Congresului extraordinar al PNL doua momente de o semnificatie cu totul aparte. Primul il reprezinta victoria lui Ludovic Orban in fata lui Bogdan Olteanu.
Al doilea, lista finala a celor cincisprezece vicepresedinti ai partidului. In aparenta complet distincte unul de celalalt, cele doua se afla intr-o deplina relationare si nu reprezinta altceva decat doua din unghiurile din care se poate contempla, cu o claritate fara cusur, chipul senin al marelui castigator al show-ului recent incheiat...
Seninatatea cu care Ludovic Orban si-a permis sa declare ca, fiind cel mai bun, era sigur ca va castiga confruntarea cu Bogdan Olteanu si a acceptat sa i se puna pe frunte coronita de invingator este o proba crasa de impostura.
El nu a castigat prin ceea ce este si nu a iesit invingator intr-o competitie in care valoarea e cea care a stabilit ierarhiile; nici entuziasmand delegatii la congres cu un program cu care s-a angajat sa redea stralucirea PNL si sa recupereze increderea pierduta a electoratului; nici macar gratie vehementei si limbajului (de cele mai multe ori) extrem de jos cu care ataca PD si pe presedintele
Basescu. Atu-ul infailibil pe care Orban l-a avut in maneca, singurul care l-a urcat pe podium, se numeste Dinu Patriciu.
De ani de zile simbrias al prosperului lui coleg, proaspatul vicepresedinte pe probleme de imagine si comunicare beneficiaza de un sprijin cu care este foarte greu de concurat si in fata caruia e aproape imposibil de castigat, chiar atunci cand te bucuri de sustinerea totala a presedintelui partidului si ai in spate o trupa de asalt de dimensiunea si de forta celei pe car
