- Cultural - nr. 253 / 18 Ianuarie, 2007 Prin versurile sale ce poarta amprenta tragicului modern, Mihai Eminescu a infaptuit o innoire structurala a limbajului poetic romanesc, aprofundand intelesurile primordiale incifrate in strafundurile cuvintelor limbii romane. Dincolo de mode si modele poetice, de contestari, de intemperiile unei istorii convulsive, Eminescu a ramas pentru noi, cititori perpetuu fascinati de profunzimea gandului sau poetic si de muzicalitatea verbului sau, un reper spiritual si moral pe care ni-l asumam ori de cate ori ne simtim descumpaniti, frustrati ori instrainati de noi insine. Din armoniile versului eminescian s-a dezvoltat, cu nuantarile si discontinuitatile ei, intreaga poezie romaneasca moderna. Mutatiile poeziei romanesti din secolul XX sunt, de aceea, de neconceput fara aportul - de substanta, viziune si stil - al poeziei eminesciene. De altfel, timbrul liric eminescian strabate intreaga istorie a poeziei romane moderne, putand fi usor regasit in creatii dintre cele mai diverse. Opera eminesciana este, insumand toate semnificatiile sale poetico-filosofice, o marturie desavarsita a unei viziuni artistice de o coplesitoare coerenta, prin care se inchipuie un scenariu al fiintei locuind in cuvant, al fiintei ce resimte cu dramatism divortul dintre sinele ei adanc si univers. De aici, dorinta de reintegrare in substanta cosmica, ce va aduce cu sine impacarea absoluta, seninatatea, apathia. "Nepasarea trista" la care nazuieste eul poetic nu este nimic altceva decat o dorinta de singularizare, de lepadare a efemerului si accesoriului uman si de izolare senina in propriul spirit recuperat prin exercitiul renuntarii. Cu fiecare an care trece, Eminescu este, paradoxal, mai aproape de noi, mai aproape de fiinta noastra launtrica adanca si de limba pe care a slujit-o. "Pururi tanar", poetul strabate eternitatea pana la noi, cei din alt timp,