O mica febra a inceput sa se raspindeasca pe Bulevardul Saint Germain si pe strazile vecine, medicii fara voie ai micii noastre lumi literare o cunosc foarte bine, se numeste romanticita („la romanticule“). Ce e aceasta boala? Romanticita se ia, de preferinta, iarna, dupa sezonul premiilor literare, cind ritmurile literare incetinesc. Scriitorii si criticii sint obositi, au baut sampanie proasta si au facut celor pe care-i numesc prieteni urari in care nici ei nu cred. Se gasesc in pragul teribilei luni ianuarie, neconsolati si fara prea multe sperante. Micul Isus a venit, a plecat; Mos Craciun e si el un roman…
Cu ce va semana romanul secolului al XXI-lea? Ce nu se mai poate scrie? Mai e romanul un „gen“ sau a devenit mai degraba un mod ambiental de a fi, un fel de way of writing? Un termen umbrela? O eticheta pe care o punem pe o sticla, mai ales atunci cind habar n-avem ce contine ea? Romanticita este nevoia frenetica de a se intreba ce e un roman. Cei care au aceasta boala se culca tirziu, iau note in timp ce dorm, se apuca sa strige pe strada, fara sa-si dea macar seama.
Putem multiplica la nesfirsit aceste intrebari, iata care e minunatia la boala asta: nu poti sa te vindeci decit daca te imbolnavesti si mai rau. Nimic mai trist la Paris decit un om care n-are nici o idee despre roman si despre destinul lui in viitor. Numai ideea ca poti intilni la Paris astfel de indivizi e inspaimintatoare.
Faptul in sine de a-ti pune aceasta intrebare e si mai inspaimintator. Ca pentru a alimenta angoasa mea, un amabil savant, lingvist de formatie, Tzvetan Todorov, care a plecat din Bulgaria acum mai bine de patruzeci de ani pentru a veni sa locuiasca in al V-lea arondisment al Parisului, tocmai a publicat o cartulie atinsa de boala cu pricina: La littérature en péril, la Editura Flammarion. Todorov trage semnalul de alarma: el observa ca o
