Dupa anii ’90, discutiile cele mai aprinse s-au derulat in jurul argumentelor pro si contra expozitiilor colective, al saloanelor de arta, al acelor manifestari care implicau si factorul oficial, respectiv institutii ale statului in promovarea fenomenului plastic. Asa cum era de asteptat, reactia a fost puternica, dorinta de eliberare de sub patronajul politic in general era de inteles. S-a diminuat, uneori s-a ajuns pina la a se renunta la organizarea acestui tip de expozitii, s-au incercat noi conceptii de abordare a manifestarilor artistice, dar rezultatele nu au fost convingatoare.
Acum, dupa mai multi ani de experimente, constatam ca nu exista nici un program expozitional coerent, care sa ofere o viziune, o radiografie asupra fenomenului plastic contemporan de la noi. Este un moment de mare degringolada in istoria artelor romanesti, in care se simte lipsa autoritatii profesionale, nu exista interes pentru cercetarea unui fenomen aflat in continua evolutie, pentru un tip de analiza critica asupra generatiilor de artisti ce au activat in perioada postbelica. Lipsesc institutiile muzeale adecvate, lipsesc marile sali de expozitii, revistele, un intreg sistem institutional credibil si responsabil, in acelasi timp, de ceea ce se promoveaza, un corp profesional care sa isi asume responsabilitatea si sa urmareasca fenomenul plastic in ansamblul lui.
Ce inseamna astazi promovarea plasticii romanesti contemporane? Multi se vor grabi sa raspunda ca acest lucru revine galeriilor de arta, unei politici manageriale ce implica curatorul, o promovare de tip individual, ale carei sfere de interes tin, in mare masura, cont de optiunile personale, de grup, altfel spus un tip de activitate marcata de un puternic subiectivism. Asa cum realitatea ne confirma, lucrurile sint lasate, in mare masura, la voia intimplarii, astazi este dificil pentru cel interesat de do
