Vocea Luminitei Marcu in volumul sau de debut, Mansarda cu portocale, este distincta, fara a fi puternica, tandra, dar bine calibrata emotional, pe alocuri narcisista, nereusind totusi intotdeauna acea distantare de anecdotic care ridica un text. Curajoasa in transcrierea experientelor personale, echilibrata pentru o scriere controlat-subiectiva, autoarea isi alcatuieste cartea din mici secvente nascute din admiratia ei pentru Spania si limba spaniola.
Miza cartii este, dincolo de parcursul autodefinirii, nevoia de a impartasi cu ceilalti, de a da mai departe cu generozitate si cu riscuri asumate, din propriile experiente. Cheia ne-o da ea insasi in ultimul capitol: epifania. in Madrid, in Puerta del Sol, are un moment de gratie, de traire intensa, de fericire inexplicabila, care te muta sufleteste si pe care cauti mereu sa-l refaci, sa-l retraiesti permanent. De atunci, Luminita Marcu selecteaza din cotidian tot ce poate fi incarcat cu semnificatia „lucruri legate de Spania si de limba spaniola“, compunind un puzzle din intimplari, amintiri, tristeti, impliniri, dezamagiri, dileme, lecturi si interpretari ale cartilor preferate, drumuri, munca, pasiuni, iubire, mici eseuri critice, rezumate, impresii de lectura, trasee ale inaintasilor care au avut contact cu Spania si cultura spaniola (Mihail Kogalniceanu, Mihai Ralea, Adrian Marino) etc.; reface portrete in micromonografii subiective, cum este povestea despre Velasquez; pune la gramada tot ce este legat intr-un fel sau altul de Spania.
Totusi, la sfirsitul lecturii, constati ca nu a iesit un tablou spaniol, ci un portret al autoarei cu linii foarte fine si tuse usor cam prea stilizate, o punere in abis a fiintei ei facuta cu prea mare indulgenta. Oricum, Spania nu te copleseste, nu te frisoneaza cind termini de citit cartea Luminitei Marcu, si nu simti nici o nevoie brusca sa intri in con
