Sorana Coroama a plecat, se pare ca alungata, incredibil, de-o viroza. E cazul sa ne adunam in noi insine si sa facem putina ordine.

Sorana (au ramas azi foarte putini care sa depuna marturie) e un soi absolut unic de emblema a celei mai ciudate – mai fertile si, simultan, mai schizoide – epoci din secolul de gratie al teatrului romanesc. Provenea dintr-o succesiune lunga de generatii aristocratic-intelectuale ale auritului Iasi, cu mama, Mansi Barberis, ilustra compozitoare, si cu tata boier de vita.

Sorana a fost (ce stupid e trecutul! e mult mai cuviincios este) o fiinta independenta, chiar in vremurile in care independenta femeii parea un soi de maladie de care e bine sa te feresti. S-a casatorit mai intii, elegant, in mediul din care provenea, iar mai apoi, din romantism vulcanic, cu poetul-medic Dominic Stanca, a carui memorie a slujit-o cu infinita dedicatie.

Sorana a fost prima femeie care a spart cu bravura ponciful ca regia de teatru e o meserie de barbati, ducind visul iubitei sale profesoare, Marietta Sadova, pina la capat si chiar dincolo de capat (si in regie, si in profesorat). Sorana, dragii mei, a condus propria ei masina pina dupa saptezeci de ani, a calarit vremurile confuze si a refuzat sa se lase vreodata infrinta de ele, a fost – hélas! – rapitor de frumoasa, enervant de energica, coplesitor de citita si – ce sa-i faci? – incomod de talentata.

Peste toate, Sorana a fost un coagulant rar, neromaneste de disciplinat, de puteri creatoare, de echipe, de idei.

Sorana e, probabil, cea mai solida, dar si cea mai fragila punte intre lumea de dinainte de comunism si cea din timpul comunismului. Ii datorez, personal, aproape zece ani de cercetari si – neindoielnic – imboldul de a gindi si regindi ciclurile teatralizarii si reteatralizarii. Fiindca, daca n-ar fi fost accidentul de a o vizita cu scopul unui tir