Formula - declarată în repetate rânduri - a dramaturgiei lui Dumitru Crudu este aceea a Teatrului-Ziar. Cu alte cuvinte, fiecare dintre ficţiunile sale scenice pot fi, la rigoare, probate documentar prin fapte de istorie cotidiană, reportericească, sau dimpotrivă, de documente aproape tezaurizate. De aici, în linie firească, decurg coerenţa stilistică în sensurile cele mai ample, dinamismul scriiturii, originalitatea şi - de ce să n-o spunem, în definitiv? - succesul mediatic. După piese ca Alegerea lui Alexandru Şuţţo, Oameni ai nimănui, Duelul şi alte texte, un titlu ca Steaua fără... Mihail Sebastian (Editura Cartea Românească, 2006) nu mai miră pe nimeni. Deşi, cu siguranţă, îi incită pe mulţi: de la fanaticii cititori ai Jurnalului până la duioşii spectatori ai Stelei fără nume, de la relaxaţii pasionaţi de teatrul contemporan până la inocenţii apărători ai memoriei unora dintre personalităţile interbelicului. Recenta punere în scenă, la Naţionalul ieşean, a piesei lui Dumitru Crudu a dat deja naştere unor ciudate conflicte, implicând nu numai persoane, nu numai - hélas! - instituţii sau organizaţii, ci şi instanţe juridice. Trecem cu vederea peste evidenţa delimitării nete dintre denunţ şi ficţiune, lăsăm la o parte sursa primară care e jurnalul lui Sebastian, închidem ochii şi la faptul că G. Călinescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade sau Camil Petrescu sunt aici doar personaje, şi că imaginea biografică a acestora rămâne o cu totul altă chestiune, absolut independentă în raport cu orice judecător. Ei bine, ceea ce mă nedumereşte cu adevărat ţine de criteriul de selecţie folosit. Fiindcă nu textul e incriminat, ci eventualitatea reprezentării lui scenice. Nu faptul că, iată, Steaua fără... Mihail Sebastian a fost editată sub formă de carte şi de CD audio deranjează, ci posibilitatea ca această piesă să fie jucată. Îmi permit o utopie de cititor: şi dacă volumul va