Nu ştiu cum explică sau argumentează istoricii sau oamenii de cultură existenţa muzeelor astăzi. Ceea ce ştiu este că atunci cînd ajungi într-o altă ţară, turist sau student, profesor sau cu alte treburi, îţi propui, ca în cele cîteva ore, zile sau luni petrecute într-un oraş anume, să nu-ţi scape cumva vizita la muzeu. Vizitele se fac din raţiuni diferite: să faci fotografii, să te dai mare că ai trecut pe acolo, din plictiseală, din curiozitate, din dorinţa de a învăţa ceva, din nevoia de a completa o cercetare etc. Toate aceste motive se regăsesc pretutindeni în lume şi le-am regăsit şi în această efervescenţă "muzeală" ce ne-a cuprins la cumpăna dintre integrare şi aderare.
* 30 decembrie 2006 a fost trîmbiţată în mai toată presa ca fiind noaptea albă a muzeelor, evenimentul cultural deosebit, susţinut de Guvern, trebuia să aibă o conotaţie simbolică importantă. Dar în cazul Muzeului de Artă Naţională al României s-a dovedit pe jumătate păcăleală. Deh, ca la noi! Cînd am ajuns acolo pe la 8 seara îmi imaginam că mă voi plimba în deplină linişte şi pe îndelete printre boierii mei de la începutul modernizării. Credeam că mulţi îşi vor vedea de sarmale şi ţuici, iar eu, în misiune de cercetare, mă pot documenta sau numai admira lucrări deja cunoscute, deja ştiute, că tot era gratuit. N-a fost să fie aşa. Lume şi îmbulzeală, aşa cum întîlneşti în marile muzee ale Parisului, indiferent dacă este sau nu este ceva de văzut. M-am bucurat, aşadar, spunîndu-mi că, uite, măcar arta îl mai poate interesa pe românul copleşit de circul politic. Am întîlnit toate tipurile de personaje şi am auzit multe din limbile pămîntului, călătorind prin timpul nostru istoric alături de minunatele exponate de artă medievală religioasă ce, pe mine personal, m-au purtat către un Şerban Cantacuzino, întemeietorul mănăstirii Cotroceni, sau spre vremea Mavrocordaţilor şi a mănăstirii
