Cu urechea ciulită la "rimele" lumii, adică la acele armonii care există ascunse în viaţa fiecăruia dintre noi, am observat că această dimineaţă de luni, ziua în care îmi scriu cronica săptămânală, coincide cu 15 ianuarie. Aşa că m-am gândit că a venit, poate, momentul unui articol despre lenta şi întortocheata mea apropiere de Eminescu. Pentru că, îndeobşte, şcoala şi societatea fac tot ce se poate ca să te ţină departe de un poet adevărat, ori să-l sufoce, să-l piardă în miezul propriei lui statui. Încerc să reconstitui pas cu pas etapele drumului meu eminescian, cu gândul că, poate, şi alţii au păţit lucruri asemănătoare. l Îmi amintesc cu o ciudată limpezime de lecţiile din şcoala primară, despre poet. Învăţătoarea ne vorbea cu o voce de zile mari despre "micul Mihai" care "hoinărea ziua întreagă" într-un peisaj feeric şi "poposea uneori în casele ţăranilor", unde asculta "basme şi poezii". De fapt totul semăna cu o atrăgătoare poveste cu şi pentru copii, şi era plăcut, pe la 9-10 ani, să stai în bancă şi să asculţi, la ora de "citire", lucruri din astea, care, în plus, îţi rămâneau în amintire fără nici un efort, spre deosebire de orele de gramatică sau de geografie, unde trebuia, cât de cât, să înveţi.
l Pe la 14-15 ani, la gimnaziu, ("şcoala generală"), după ce mai învăţaserăm câteva poezii, am auzit din întâmplare primul lucru care făcea ca imaginea mitizată, dar distantă, să se apropie de mine şi să dobândească o putere de fascinaţie aparte. Ca toată lumea, la vârsta aceea incertă, mă străduiam să-i imit pe elevii mai mari (e vârsta maimuţei din om), între care liceenii erau deja nişte semizei. Aşa că mi s-a părut extraordinar când un băiat dintr-a opta a spus cu admiraţie despre o fată de-a noua, liceancă deci, că îl visase pe Eminescu. După o clipă de perplexitate, am invidiat-o cu toţii. Multe nopţi la rând am încercat şi eu să-l visez pe Eminescu,
