* Martin Heidegger, Probleme fundamentale ale fenomenologiei, traducere de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, Editura Humanitas, 2006.

S-ar putea spune că Editura Humanitas a făcut o manie din Heidegger: o poate confirma orice cititor pentru care piaţa de carte occidentală nu există. La cît de puţine titluri non-fiction şi non-practic se traduc în România, Humanitas-ul pare într-adevăr să exagereze în traduceri din, sau despre autorul Fiinţei şi timpului. Dar există şi oameni care ştiu că, din 1975, a început editarea operelor complete ale filozofului din Messkirch - în mai mult de 70 de volume - şi că, pe alte meridiane, traducerile din opera unui filozof de talia lui Heidegger abundă.

Apoi, chiar aşa, de ce ar fi Heidegger un filozof de mare calibru? Nu e vorba oare despre snobism? O fi "mare" Heidegger pentru că, aşa cum spun unii, obscurizează de-la-sine-înţelesul cuvintelor prin care înţelegem lumea? Lucrurile pot sta şi altfel, iar această ultimă traducere în limba română de la Humanitas mărturiseşte, pentru cine are dispoziţia şi, consecutiv, timpul să înregistreze depoziţia, că nu numai din snobism sau din vanitate merită să porneşti o discuţie cu prietenii de la versiunea heideggeriană a fenomenologiei. Fascinaţia pentru Heidegger există, într-adevăr, dar ea vine în primul rînd dintr-un ritm absolut unic al demonstraţiei, un ritm pe care l-aş numi psihe(del)ic, în sens propriu, adică unul aproape erotic, înnebunitor pentru oricine fuge de nebunie şi, desigur, răpitor pentru oricine fuge de nebunie în ideea că se va împiedica în curînd pentru a încerca s-o recunoască. În sprijinul validării acestei percepţii vine chiar Heidegger însuşi care, în introducere la Problemele fundamentale..., ia pe cont propriu refuzul lui Hegel de a accepta bunul-simţ ca instanţă ultimă a filozofiei. "În raport cu bunul-simţ, lumea filozofiei este o lume pe dos" - scr