Corneliu Baba s-a întors, la sfîrşitul anului trecut, acasă, adică în Banatul părinţilor săi şi al propriei lui adolescenţe. Redeschiderea palatului baroc din Timişoara, după două decenii de restaurare, a însemnat şi materializarea donaţiei pe care Dna Constanţa Baba a făcut-o Muzeului Banatului, Banatului, în general, şi, prin extensie, spaţiului central-europrean al cărui spirit, în mod profund, pictorul îl reprezintă. Într-o aripă a Palatului, lumea lui Corneliu Baba se desfăşoară acum, prin intermediul a cca o sută de lucrări, în toată amplitudinea şi dramatismul său. Textul de mai jos încearcă, pornind de la acest eveniment excepţional, să cirumscrie, fie şi vag, una dintre cele mai spectaculoase creaţii artistice, româneşti şi nu numai, ale secolului XX.

Asemenea unei lumi complexe şi unui model logic construit ireproşabil, cu toate componentele în stare de funcţionare, opera lui Corneliu Baba dezvăluie o topografie clară şi un traseu de lectură la fel de limpede. Construcţia sa artistică are, mai întîi, o componentă exterioară, obiectivă, care se înscrie în ordinea naturală a creaţiei, şi anume peisagistica. Ea este cadrul cel mai larg, orizontul primordial în care viaţa proiectată simbolic se naşte, se consolidează şi apoi se diversifică, întocmai ca în scenariul după care viaţa însăşi apare, se dezvoltă şi îşi canalizează energiile pentru a atinge forme optime de manifestare. în acest prim plan al existenţei, în peisagistica naturală, deşi apar semnele unei umanităţi vagi şi ale unui anumit tip de civilizaţie, omul explicit, fie într-o formulă generică, sub forma colectivităţii sau a grupului, fie într-una directă, ca individ determinat, lipseşte cu desăvîrşire. După cum el este absent în aceeaşi măsură şi din episodul imediat următor al spaţiului exterior, şi anume din peisajul citadin. Chiar dacă aici peisajul se umanizează, pentru că el se co