Dle preşedinte al Senatului, vă scriu, iată, în chiar ziua de naştere a poetului naţional, luni, 15 ianuarie a.c. - dar evident că nu despre asta vreau să vorbim, ci despre ce mai facem noi pe-aicea, pe la Strasbourg, unde observatorii români şi bulgari au devenit azi parlamentari europeni cu drepturi depline. Numai şi scriind aceste biete cuvinte, şi un fel de emoţie mă încearcă: ca ieri parcă veneam aici, pe la Bruxelles, pe la Strasbourg...; ca alaltăieri parcă vă scriam prima scrisoare... Trecu un an şi mai bine... Vorba strămoşilor, tempora non captat muscam!
Ei bine, aflaţi că tocmai acum, în această zi nepereche, mi-am dat seama cît de european sînt; abia azi am priceput, pentru ultima, categorica şi definitiva dată, cît de mult ne seamănă occidentalii. Iată cum au decurs lucrurile. În această zi de luni am plecat dis-de-dimineaţă de la Bucureşti spre Frankfurt cu o cursă Lufthansa - companie germană, desigur. Din cinci drumuri cîte am făcut eu cu ea în ultimul an, în trei am pierdut legătura la destinaţie din cauza întîrzierii decolării la plecare. Povestea cu nemţii şi punctualitatea cred că e o frumoasă rămăşiţă a Imperiului Habsburgic. Sau se balcanizează şi ei cînd ajung la noi.
De la Frankfurt am luat o maşină pînă la Strasbourg - peste 200 de kilometri. La coborîre, cei trei pasageri care eram i-am dat şoferului (în afara costului călătoriei, pe care oricum îl încasa) o mică atenţie. Genul de mică atenţie pe care, la Parlamentul European, îl primeşte fiecare şofer la fiecare cursă de la fiecare eurodeputat pe care-l are client: un euro sau doi. Să-i spun bacşiş? Să-i spun pourboire? Oricum i-aş spune, n-am văzut vreun şofer să refuze sau să fie jignit de gest. Sînt oameni şi ei. Ca şi şoferii noştri.
Ajunşi la Strasbourg, găsim ceaţă mare. Mă întîlnesc în faţa unei săli de şedinţă cu colegii noştri bulgari şi, ca-ntre europeni, le
