Şir nesfîrşit de penetrabile semne. Nimic altceva. Cititorului îi revine menirea să scoată el însuşi formele, culorile şi sentimentele ce corespund acestor semne. Numai de el depinde ca o carte să fie ştearsă sau strălucitoare, aprinsă sau glacială. Şi totuşi există cărţi care ţipă, îmbrîncesc, te trag de mînecă. Ele, vorba lui Victor Hugo, "se combină, se compun, intră una în alta, pivotează una pe alta, se împart, se înnoadă, se cuplează, lucrează. Cutare rînd muşcă, un altul atrage şi presează, cutare rînd răpeşte, cutare rînd subjugă...". Atare cărţi sunt monumente durabile, deşi trupul lor e din hîrtie. Poate de aceea foşnesc graţios precum o muzică suavă, alcătuită din frecvenţe înalte, uneori supra-audibile. Iată, îţi spui, un spectru de sonorităţi ce se cade a fi prezervat, asumat şi (re)transmis în eter. Aidoma unei sticle aruncată în plină mare, pe care este lipită eticheta: prinde cine poate. Sub acest aspect, o carte ca Reflecţii despre muzică constituie un mesaj esenţial, o Rună magică şi, de ce nu, un dramatic S.O.S. Ca, de pildă, cel emis de Cioran, conform căruia "dacă în ordinea spiritului, am vrea să cîntărim reuşitele Europei de la Renaştere şi până în zilele noastre, izbînzile filosofiei nu ne-ar reţine atenţia, filosofia occidentală nefiind cu nimic superioară celei greceşti, hinduse ori chineze... Lucrurile stau altfel în ce priveşte muzica, această mare răscumpărare a lumii moderne, fenomene fără echivalent în nici o tradiţie: unde mai poţi întîlni un Monteverdi, un Bach sau un Mozart? Prin muzică, Occidentul îşi dezvăluie chipul şi atinge profunzimea. Dacă nu a creat o înţelepciune, nici o metafizică numai a lui, şi nici măcar o poezie absolut singulară, în schimb în creaţia muzicală şi-a proiectat întreaga originalitate, rafinamentul, misterul şi capacitatea de inefabil. Fără muzică, Occidentul n-ar fi produs decît un stil de civilizaţie oare